Poimâine e ziua Corneliei. Mă rog, ar fi trebuit să fie. Și eu tot nu știu cum a murit – pentru că nu mi-ar plăcea să știu. Că-i rațional sau cu un plus ocult, mi-e că aș zice că e neapărat de vină cineva când moare o adolescentă fiind ea adolescentă: cine știe ce copaci aș începe să tai în ideea că fata a căzut ca tuta culegând cireșe – și atunci: că de ce n-a fost supravegheată, că de ce nu i s-a insuflat instinctul de conservare, că de ce nu erau toaletați pomii, că de ce a bârâit-o populația de ciori/porumbei scăpată de sub controlul autorităților, că de ce Dumnezeu a închis ochii… ceva găsesc eu. Și, la un moment dat măcar, probabil aș găsi pe bună dreptate. Doar că în anumite stadii de aspirații e un risc de simț al dreptății din pix, pe modelul intelectualilor noștri de TV. Realitatea ălora poate fi iluzia mea. Sau invers. Iar Sky Sound Radio, potrivit privirii Corneliei-n sepie care cândva mi-a sugerat că mă vait cam aiurea din moment ce, spre deosebire de ea, încă mai pot spera și încă mă mai pot regenera, s-a născut datorită lucidității. Dacă ne-o pierdem și p-aia…
Keiko Yukimura, fată simpluță, chiar foarte simpluță, cel puțin judecând după alura eroinelor ce-au succedat-o, a fost în naturalețea ei un punct de pornire important în ce avea să însemne nu doar contribuție sustenabilă pentru PIB-ul Japoniei, ci și un discernământ alocentric, în sensul că empatia ei sinceră (firesc generalizată) nu-și nega năzuințele și speranțele de om, de fată (îndrăgostită). Probabil de aici vine credibilitatea celei de-a 9-a arte care a cucerit întreg mapamondul (modern), în ciuda barierei lingvistice. Ea nu e nici sfântă, dar nu e nici grăbită. Cât se poate de puterea exemplului.
Ok, Nezuko sau Erza sunt și frumoase. Dar așa s-au născut. Acum ce să facă? Să nu mai fie luate-n seamă doar pentru că s-au născut într-un fel? Pe Hiei, de exemplu, nu-l interesa fatalitatea. Îl interesa Caseta Neagră ce înregistrase toate atrocitățile omenirii cunoscute și, mai ales, necunoscute. Voia să știe ce-a urmat după fatalitate pentru a-și alimenta eventualele noastre tăieri de copaci. Până când a cunoscut-o pe Keiko. Pe care inițial a vrut s-o ucidă. Iar stilul vocal al actorului Nobuyuki Hiyama dă expresivitate nu numai personajului de film, ci și muzicii de sine stătătoare ce a amplificat YYH printr-o serie de compoziții inspirate din narațiune.
Pe de-o parte curiozitate naturală, pe de-o parte resemnare, lui Hiei i se oferă și un alt exemplu. Deși născut într-un cadru copiat direct din palpabil, găsind pe tavă un sistem dincolo de scările valorilor sale, băiatul află că se poate și altfel. Keiko intră la propriu în foc din dragoste pentru un Yusuke realmente deja mort. Că totuși poate reușește reuscitarea. Caseta Neagră nu se anula, dar măcar șchiopăta.
Și noi am descoperit-o pe Keiko fix când ne era lumea mai incertă. Pe vremea aia încă ființa Animax și-n România. Acum avem doar 4012093219832 de mii de publicații care fie pupă-n cur diverse unități securistoide, fie se rezumă la pseudomuzică populară.
Or, în atare condiții, generația tânără acționează și ea cum îi e cadrul. Nu știe altceva. Apoi e arsă pe rug, deși cauzele nenorocirilor sunt cu totul altele. Or, Hiei rămâne taciturn, excepțiile neanulând beleaua, dar acum se strofoacă și pentru Keiko.
Cineva mi-a zis că săptămâna trecută a fost la festivalul ProgPower din Atlanta, Georgia. De unde a cumpărat un singur lucru: ultimul CD Katatonia, albumul Sky Void of Stars. Din moment ce este una dintre realizările anului, pot lesne înțelege rațiunea interlocutorului. Însă discul cred că îl și descrie pe vreun Hiei de teatru în teatru.
un gând muzical 