Știți cum sunt filmele alea răspremiate ale României… alea rezumate la:
- Taci, fă, că îți torn ciorba asta-n cap!
- Blestemaților! Vreau să moooooor! Nu mai supooooort! Lua-m-ar dracului să mă ia! Gălăgie de căcat! Arrrrrghghghha
- Tata nu m-a iubit. Mama nu m-a vrut. În esență, am crescut singur. Și uite ce mare și frumos am ajuns! Sunt licențiat în Științe Internaționale! # Secția Studii de Gen de Management… # oh, dar eu ce gen sunt? Dumnezeu! # Oh! Ce întrebări profunde îmi pun chiar dacă tata nu m-a vrut, mama nu m-a iubit!
- Pizda și cristoșii mă-tii de curvă! Suge-o în paștile mă-tii și nu mai plânge! Te-am luat de nevastă ca un bou! Vaco ce ești!
- Eu… eu… EU!… sunt un om special! Restul oamenilor sunt răi! Eu sunt bun! Și lumea asta… LUMEA ASTAAAAA NENOOOOOROOOOCITĂĂĂĂĂ!!!
- Bețiv mizerabil! Te-am făcut bărbăt! Te-am luat de la panarama aia de mă-ta și te-am făcut bărbat!
- Universul… universul nu mă acceptă. #. Eu sunt eu. #. Deosebit. Ascult The Wall. # Și parcă… parcă.. PARCĂ… ahhhh, cât aș vrea o lume mai bună! #. Da. #. #.
- Ăla… Cosmosul Ptolemeic: ce claritate! Cosmosul… zicea mamaie ceva de gen. Nu mai știu exact că în același timp o bătea tataie.
Să ne oprim. Avem și noi răbdarea noastră. Culturală. #. Și așa ne-a fost foarte greu să extragem exemple concrete din moment ce sonorizarea tuturor peliculelor menționate este absolut crâncenă. Adică… de-abia se aude ceva, în ciuda dramoletelor cu pretenții de vociferare (chiar refractare). Se pare că nici măcar bogătanii noștri ajunși regizori nu pot scăpa de blestemul Electrecord.
Obsesivele teme cu pricina or fi rezultatul situației de fapt cu care se confruntă societatea noastră modernă. S-o regăsi majoritatea în disfuncționalități (pe care le vrea cu dinadins recapitulate). Mai exact, urâtul, pus în scenă film de film de film de film, ca frumusețe a urâtului (act artistic), n-o fi tocmai o găselniță convenabilă, o decupare concretă de necontestat (și de gândit destul de repede în, deci, paradigma # peste care se adaugă confortul românismului mediu) cu care se rezonează-n modernitatea unde cică numărul divorțurilor a atins praguri inimaginabile – efect al izolării la domiciliu -, ci și o realitate pe care face foarte bine s-o discuți. Dar maniera a devenit cel puțin plictisitoare. Dacă nu cumva a fost de la bun început forțată, în sensul că se știe de când lumea că nu există prieteni, ci doar momente de prietenie (dragoste, sens mai larg) – referindu-ne la mirositul bășinilor de zi cu zi, firește. Prin urmare, premiatul trivialului în cauză eu unul nu-l prea înțeleg. Mai întâi pentru că specificul e disecat în forme comode, apoi pentru că repetitivitatea deranjează întotdeauna (cel puțin atunci când, repet, vorbim despre scopuri artistice).
Ok, mizeria (socială) nicidecum nu trebuie ascunsă sub preș. Doar că privitorul/ascultătorul de mine ar prefera și nițel variație, fie și pe aceleași teme. Nici măcar piesele noi de teatru radiofonic nu încearcă să fenteze modelul contemporan de succes autohton (și ce succes!), iar pentru SSR-ul din mine asta chiar e o dramă. Iar conceptul radiofonic credeam că implică de la sine un cadru mai născocitor, că, vorba lui Albulescu: decor în mintea ascultătorului. Ascultasem deunăzi la SRR O istorie anonimă de Claudiu Sfirschi-Lăudat, în adaptarea Oanei Cristea Grigorescu. Piesă de tristă amintire. Și nu într-un înțeles meditativ, ci ostenit de expozeul tautologic. Platitudinea e de asemenea afacere.
Tot deunăzi am dat și peste noul EP semnat Stream of Passion. Disc ce apare după o pauză forțată de aproape 10 ani pe care și-a luat-o gruparea olandeză, timp în care speram ca ideile lor… nu neapărat croite pe întregul Gathering sau Vuur (remarcându-se câteva particularități progressive), cât mai degrabă pe aura solistei Anneke van Giersbergen, să capete dinamism. Mai ales că beneficiează de o voce extraordinară în persoana Marcelei Bovio – care a și avut ceva discuții cu cancerul.
Și dacă recentul Beautiful Warrior merge cam după vechea rețetă, răsare totuși o anumită piesă care plusează așa cum visam: Chasing a Ghost.
Mă refer în special la adaosul limbii spaniole, nuanță ce mi-a amintit deopotrivă de obscura Penumbra cu a lor Tormento și de feminitatea din zglobia Celtian (aspectul feminin, ca la mai toate trupele de simfonic-prog-pop-metal din Olanda, se vrea oricum a face diferența în ceva ce-i gothic vădit accesibil, câteodată rujatul excesiv antitetic făcutului de ciorbă – escapadă individualistă care-n episoadele veritabil nefericite se soldează cu izbiri mortifere). De asemenea, am regăsit și aroma Tierra Santa, probabil cea mai compactă trupă iberică (și nu numai) de power metal la nivel liric. Sau, de dată mai recentă, colaborarea dintre Anna Fiori şi trupeții Dragonfly.
Dar cel mai important mi-e că o variază pe uzitata (uni)Cornelia într-o sferă plină de nemernici care au obținut statute sociale fără să dovedească alte calități în afară de a fi aranjori și descurcăreți perfecți. Situație pe care nici eu nu prea o mai tolerez – nici trandifiri, Patraulea, nu-i mai duc (des lol!) la poza-n sepie: că nu face vrăji sacre să-mi fie teluric mai bine, deși eu sunt un om extraordinar de bun care face doar bine în viu. Bleah!
Una eternidad
recorriendo mar y tierra
en busca de paz,
persiguiendo
una promesa incierta.
un gând muzical 