Există pe aici un soi de elită autoproclamată care-i extrem de vexantă și, în definitiv, cam tâmpă. Mă refer acum la indivizii care-și arogă ferm dreptul (și credibilitatea) de a vorbi, orice, despre vremurile comuniste, având totodată sentimentul superiorității față de cei mai tineri – pe motiv că aceștia din urmă n-au simțit direct acele timpuri, deci fie nu prea știu ce, dracului, vorbesc, fie, de-a dreptul, n-au astfel voie să vorbească.
De parcă dacă n-ai trăit pe vremea Imperiului Roman, automat n-ar trebui (n-ai voie!) să-ți exprimi anumite păreri legate de, să zicem, sistemul cu pricina de creditare. Deținătorii adevărului ori taie dialogul rațional precum un anumit Popescu, ajuns între timp chiar ministru în această țară, care o punea la punct pe o studentă ce îndrăznise să invoce Punctul 8 de la Timișoara prin niște comentarii Facebook-iste imediat după evenimentul din fabrica Pionieru: ce, mă, ți-a zis mămica de Punctul 8…?, ori, ăia mai abili, cei care nu trimit tocmai direct SNSPA-ist în pizda mamii, își încep mai toate dizertățiile prin: cei care avem o vârstă știm (ne aducem aminte etc.), oricum tăind din start aceleași aripi pe fond, chiar dacă la rigoare și-un puștan poate la fel de bine să știe fix aceleași chestii (citind, informându-se, întrebând, ascultând etc.).
Avem de-a face, evident, cu un raționament șchiop. Pe sistemul elitei menționate de gândire n-ar trebui din start să mai existe școli de istorie.
Iar aberația nu vine recurent doar din partea vreunui muțunache ce s-a cățărat pe niște cadavre întru gloria propriului C.V., dovedind astfel limitări de gândire prin excelență, ci a devenit o modă chiar și printre adulții cu pretenții cerebrale. Până și mulți dintre ăștia mai erudiți și-au sforăit bisericuțe diacronice care exclud orice implicare tinerească – apoi se indignează că urmașii se izolează-n ce pot și că noua generație nu (mai) dă doi lei pe aforismele lor profunde.
un gând muzical 