Străbunicul meu, preot pe vremea monarhiei, căpătase cică o vorbă la foarte scurt timp după ce își donase avuția comuniștilor fiind sătul de dictatura regală: ce-am vrut și ce-a ieșit!.
Singura parte bună e că prin cedarea de bunăvoie, deci nu confiscarea bolșevică (naționalizarea etc.), neamul meu care are intrinsec o problemă cu altă zicală, anume sufletul nu-i o mașină ce stă-n trup ca-n garaj/e dependent de lumea lui și fără ea în sevraj, și-a luat-o la babacioacă măcar cu ocazia asta – legile restituirii apărute de după `90 n-au avut prea avut cum fenta speculația donației dacă nu coercitive (imposibil de demonstrat în lipsa probelor arse când a trebuit), cel puțin făcute dintr-un sentiment egalitarist (în sens oarecum nobil) care s-a dovedit a fi doar efectul unei utopii (mincinoase). E drept, România a condamnat oficial regimul comunist (n.p. făcându-se că uită de drepturile pozitive ce atunci erau mult mai respectate decât acum), deci astfel se puteau revizui anumite depeșe date atunci. Din fericire pentru mine (nu și pentru amenințații întru donație de la vremea respectivă), demersul ar fi necesitat o logistică peste puterea României neoliberale, punându-se batista pe țambal – neamurile mele, măcar din punctul ăsta de vedere, visând în continuare precum unchiul Scrooge. Paradoxul e că le-a făcut felul naivitatea boşorogului căruia poate-i stătea mai bine la secția Clopotar.
Muzicianul Salvatore Cutugno, la fel ca ăia din Scorpions (Wind of Change), poate că la începutul anilor `90 a vrut și el ceva cu piesa Insieme (câștigătoare de Eurovision, aproape firește), dar ce-a ieșit…
Pentru că Uniunea Europeană a înființat la un moment dat o ramură buclucașă: Comisia pentru Egalitate.
E o denominație ce nici măcar Anei Pauker nu i-a dat prin gând!
Iar acest măreț colectiv dă o anumită oră exactă în foarte multe dintre directivele membrilor. Printre care ne numărăm și noi ca țară.
Mai exact, Comisia pentru Egalitate din cadrul UE se ocupă, printre revoluția elogiului adus bărbii Conchitei (alt/ă câștigător/oare de Eurovision, nu-i vorbă), și cu dreptul femeilor de a face politică!
Frumos, nu? Nobil! Noi ca fani Tsunade… în sfârșit!
Doar că e o chichiță la mijlocul costumarilor cu pricina, una nicidecum bazată pe clouds, girls and rocknroll.
Trăgând cetățenește adânc aer în piept constatăm că:
1. cel puțin la noi (chiar și-n cadrul UE – șefa șefilor Grotescula von der Șpaghen, de exemplu), personaje precum Elena Udrea, Viorica Dăncilă, Raluca Turcan, Roberta Anastase, Diana Șoșoacă, Clotilde Armand, Maria Grapini plus batalionul de pițipoance din USR – îmi cer scuze că nu le-am reținut numele, dar atât de tare mă obligau nazistic să vizitez muzee contra comuniștilor încât le-am șters din memorie; nu-mi place să mi se spună extremist ce să fac, nici măcar dacă ea are craci interesanți și, contrar modei, epilați! – ocupă (sau au ocupat de curând, în democrația patronată de către UE) printre cele mai înalte funcții în stat. Deci, noul vibrator al #oamenilordebine nu prea are substanță.
2. 40% din pornografia mondială se petrece azi pe teritoriul Uniunii Europene (includem aici și spatiul virtual necontrolat). Cam 55% revenind Statelor Unite ale Americii. LOL! Japonia, țară despre care se spune că a explodat pe teritoriul futaiului remunerat www, deține aproximativ 0.4% din site-urile porno (repet: necontrolate). E drept, cifrele respective nu țin cont de China, spațiu de unde nu prea se pot colecta date certe. Oricum, chiar de-am ști nu s-ar anula atrocitățile de sub ochii costumarilor noștri.
Prin urmare, dacă respectiva Comisie ar fi autentică, atunci cred că mai degrabă ar trebui să militeze pentru drepturile sutelor de mii (dacă nu chiar milioanelor) de fete exploatate de dimineață până seară pe teritoriul UE. Zău, infernalul trafic de carne vie mi se pare a fi o problemă mai nașpa decât idealul Ralucăi Turcan de a vorbi ca să nu tacă.
Dar, după cum remarcau ăia de la Anonimus, din moment ce Comisia pentru Egalitate e condusă de o… domniță… fostă concurentă Miss World care mai apoi a jucat într-o penibilitate cinematografică denumită pompos JUSTIȚIE FINALĂ, probabil nu ar trebui să avem așteptări prea mari de la această progenitură de sorginte Roberta Anastase + Zelenski = love.
Însă cum toate mascaradele astea # se întâmplă pe banii noștri, pe PIB-ul nostru, pe sănătatea și educația noastră (orice întrebare ducând inevitabil, sofistic, la sufixe fil de-ți taie definitiv macaroana #liberă), de trebuie la rigoare să-i trimitem pe (unii! – care au noroc să devină vedete de TV, entitate ce dirijează furia colectivă cum vor mușchii ei de moment) muribunzi prin spitale străine (că ale noastre, se subînțelege, sunt praf și muci), atunci îndrăznim să spunem: ce-a vrut Toto și ce-a ieșit!.
Când virusulețul modern faimos a bătut la porțile Europei, toate, absolut toate statele s-au făcut că nu aud: ăsta e săpunelul meu, măscuța mea… nu dau la nimenea!!!
Insieeeeeme! Aaaaaha!
Dar aşa se întâmplă când costumarii înarmează populația doar cu arme de ucis, trăiască F-nuştiucâtşpe la oră de maximă audiență, nu cu sanitari autentici.
Și eu am fost băbălău! Păi cândva… m-am dus la Facultatea de Filosofie (Universitatea București) îmbătat fiind de catedra denumită Studii Europene. Între timp, pe bună dreptate, s-a desființat și aia.
Sempre più liberi noi
Non è più un sogno e non sei più da solo
un gând muzical 