Cred că albume de felul ăsta sunt foarte binevenite într-un univers în care fundamentalismul ideologic e pe deasupra și perfid (măcar – chipurile – ceilalți erau sinceri și trimiteau direct la Reeducări): ridicarea anumitor semne de întrebare sau, mai grav, constatarea adevărului (sub formă pur descriptivă) transformă concetățeanul (cât de cât mai gânditor) din sfera regelui # într-o paria dacă nu imbecilă de-a dreptul, cel puțin într-o ființă extrem de neconformă cu articolul, paragraful, volumul, pagina, Adunarea Comitetului… Or, astfel de lumi cu siguranță n-au pe fond nimic în comun cu ce ne place să spunem atunci când ne referim la dezirabilele nuanțe de libertate și la progresul moral – comparativ cu așa-zisele timpuri negre.
Prin urmare, Richard West a luat decizia inspirată de a-și duce mai departe povestea din Legends of the Shires (2017) exprimată alături de grupul său de bază, anume Threshold. Și asta pentru că sound-ul de pe acel disc s-a întunecat (adaptat conjucturii) și mai mult cu ocazia The Fall of the Shires.
Eroul din prima parte, cândva protagonist chiar cu accente brave, în sensul dubitativului ce-n realitatea noastră a cam ajuns veritabil act de curaj (ori tupeu în accepțiunea gardienilor articolului, volumului, paginii, Adunării Comitetului…), atinsese minunata răscruce (dezvoltarea oricărui om aflat într-un cadru zdravăn la tărtăcuță) în care putea să ia drumul picturii sau preoțimii sau științei sau literaturii sau filosofiei sau muzicii etc. Ajunge în definitiv… rege.
Iar paranoia funcției nu face altceva decât să întărească forța confortului articolului, volumului, paginii, Adunării Comitetului, dezideratul pe care tocmai el îl înjurase odinioară.
But every time I get to the end I
Turn round and start again
‘Cos they’re coming back
Can’t take it anymore
Can’t take it anymore
Tell me what is this for ‘cos
I just can’t wait any longer
My heart won’t beat any stronger
This life is not for me
Desigur, britanicul West se inspiră de la un alt concetățean (Tolkien), dar, din păcate, raportul stilistic nu se oprește la o transpunere de carte, la o influență analogică, ci mie unul îmi evocă atâtea și atâtea cazuri de oameni reali cândva excepționali, azi mai toți terminând notele informative scrise de pe tron, fie și cu @-ul progresului tehnologic în componență, prin aceleași și aceleași sintagme imperioase Pauker-istice dulcege, aproape oximoroane: rog confirmare, aștept răspuns, cu drag (-ul convențional și sictirit ce numai afecțiune nu trădează), ținem legătura – Echipajul mergând și așa, oricum, înainte.
Doar că lucrurile merg înainte dintr-un soi de inerție bazată mai degrabă pe selecție naturală, nu pe dialogul ce ne definește ca ființe-n universul ăl mare, cu atât mai puțin pe meritocrația care prin excelență lâncezește din moment ce nu prea i se permite să vorbească. Cetățenii din The Fall of the Shires încă trăiesc, dar sunt foarte, foarte necăjiți. În România lui 2023, de exemplu, la Agora participi vocal doar dacă dansezi într-una dintre relicvele 2,15 (fie presă ori politică). Păi despre ce democrație/libertate vorbim?
Dar, da, doar trăind ai capacitatea să te regenerezi.
Și tocmai de-asta sound-ul lui West de față mi se pare nimerit. Apăsarea muzicii noului său album nu se corelează răspicat cu drame mortuare. Deși tragediile fără de întoarcere trebuie discutate, pe clăparul Threshold acum îl interesează mai mult morții vii. Zombificații. Deoarece tocmai o astfel de societate este și cea care favorizează apariția marilor tragedii
pe bandă rulantă: mizeria sub preș e un buboi care inevitabil se sparge. Din păcate, explozia nu poate și repara atâtea și atâtea drame – de aici probabil și tiparul liric pe care latura vocală West cred că îl interpretează mai antropoid decât izbutise Glynn Morgan în primul episod.
De la artificiul sarcastic din Public Safety Broadcast până la optimismul cu pipeta din This is not a Test, supergrupul Oblivion Protocol, din care mai fac parte basistul Simon Andersson (Darkwater), chitaristul Ruud Jolie (Within Temptation) și Darby Todd (tobarul lui Devin Townsend), reușește să creioneze distopia de tip The Wall (Pink Floyd) cu amprentele Threshold. Cântând helenistic fără a masca prezentul imediat, trupeții pun cap la cap o muzică definită nemijlocit din sânul mediului nostru înconjurător apropiat.
Sooner or later you`ll feel safer`ll protect you from your behaviour
And we
un gând muzical 