În cazul de față, chiar dincolo de pompozitatea denominației, latinismul trimițând, sonor, mai degrabă către aformismele dătătorului-cu-piciorul-în-minge Ionuț Badea (grație, glorie și stabilitate neoliberală pentru cei ce se asociează cu aşa ceva la oră de maximă audiență printre vazele cu limbi norocoase ale nomenclaturistului Serghei Mizil: Radu Paraschivescu, gen), trebuie să recunosc că reticența mi-a luat-o mai mereu înainte. Prea voluptuoasa Melissa Bonny, apărută de nicăieri, prea devenise brusc centrul de gravitație pentru găști care puteau apela oricând la figuri cel puțin la fel de potente. Deci, factorul vădit expresiv, solista din Elveția adăugând elementul ebony la globalistul- interesant cerut azi popular – și căutat întotdeauna prin scena melodică simfonico-pop foarte directă dar cu pretenții subtile, că așa-i stă bine oricărui antagonism neoliberal, cu toate că știu că oriunde pot apărea faze mișto, mi s-a părut, din 2020 încoace (de când Melissa a debutat clar cu Ad Infinitum – mai avusese apariții live notabile, precum cele din cadrul concertelor Dragonland ori Seyminhol), prea apetistant. Prin urmare, precedentele două capitole (de fapt 2+1, epilogul fiind lansat în variantă separată de dublu CD – Monarchy, respectiv Revisited), m-au făcut să-mi impun un soi de răceală.
De asemenea, vorbim despre un concept (AI fiind trupa principală a Melissei) cu atât de multe elemente metalcore încât primul disc Amaranthe credeam că-i suficient șmecheriei cu pricina.
Prin Downfall însă, numitul capitol 3 lansat la sfârșitul primăverii anului curent, cred că trupeții și-au dat seama că n-are rost să fie ce nu pot fi, așa că au acceptat inserția alternative. Deci, au acceptat și asumat parametrul (mai) accesibil.
Și așa am trecut peste reticență.
După care… la a doua-treia audiție, a trebuit să accept și eu că Melissa e o voce suficient de actoricească pe care, fata cu trăsăturile de timbru originare, e totodată și foarte charismatică, deci că titulaturi precum Kamelot (deși și aștia si-au dat seama pe parcursul progresivul chipurile transcedental cât de mult înseamnă totuși un cur mișto la timpul lui – vezi colaborarea, de altfel memorabilă, cu Elize Ryd/Alissa White-Glutz din Angel of Afterlife) nu au fost tocmai gratuiți când au suprapus organicul primar.
Din nou, în cadrul AI e multă prelucrare. Dar cred că e suficient s-o ascultăm o dată live pe Melissa, să privim la centrarea art-work-ului și astfel să mai tăiem din fandaloslâc ca să ne bucurăm de noul disc Ad Infinitum.
Downfall are un mesaj articulat, cu verb şi zvâc. Iar transparentul nu-i scade din credibilitate. Probabil pentru că sexăsoșenia Melissei, anume feminitatea esențială ce întotdeauna repoziționează până și gânduri elitiste (vezi Nastasia lui Dostoievski), nu e adăugată, ci merge mână-n mână cu mlădierea specifică subgenului metalcore.
Și, mai mult decât oricând, treaba asta cu metalcore (mai ales că majoritatea găștilor de profil, de care reușim să auzim, firește, au în componență voci operatice) m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva sintagma descriptivă nu e altceva decât simfonic + alternative (la rigoare o altă formă prog.). Unde, da, stilul din urmă își cere ceva mai mult drepturile, căci trăim în 2023 (altă modă, e drept, ceva mai grăbită).
Oricum, ieri am dat iar pe la Cornelia și de data aia am simțit să tot fredonez:
We look up to the sky to find the answer
What’s the meaning of pain without a sweetener
Decipher the ultimate enigma
Is this a lie?
Că ce mă costă să nu:
I’ll dream until my dying day
Create a new “Somewhere better”
Acum.. hashtagist, în cadrul proiectului The Dark Side of the Moon (Muzicalii au aprecia că tipa e destul de curajoasă din moment ce…; alții, inocenți, poate doar ar spera și atât, iar alți Muzicali ar da ochii peste cap), Melissa ne zicea că Legends Never Die!.
Finalul Downfall este:
Why can’t we learn and rise
Above the inferno
I hear the angels cry
Before they fall
Why can’t we realize
And break the cycle
Open up the gates of Heaven
Once more
Sper că i-a plăcut și Corneliei – în agitația de sâmbătă, sunând mama de ziua mamei, cimitirele devin destul de active și cordofone (deci parohul s-a făcut acum că nu aude LOL, băiat bun, știam eu!). Măcar că fiind tânără i se pot astfel deschide ceva mai multe orizonturi. Muzicale. Eu unul n-am apă caldă de prin iunie, deși m-am născut și crescut în București, actualmente capitală cu iz european. #SlavaLibertate – lasă că omul, pentru o viață bună, are nevoie de mult mai mult decât să vorbească pentru a nu tăcea. Dar nu mă plâng! Păi câtă ploaie… și polei, deci frig, am înghițit io! întru Siguranță Națională pe la rămășițele bolșevice ale lui Mitică Baltă… niște apă rece neoliberală la, Doamne-ajută!, 30+ de grade exterioare, refuz să mă ucidă! #SlavaÎncălzireGlobală
un gând muzical 