– L-am închis la Expediție, până vine directorul… prea vrea să-și vâre nasul în toate!
– E adevărat, tovarășe inginer, că aveți mușchii de oțel? Floroiu pretinde că ați sărit de pe un pod pe acoperișul unui tren în plin mers. Se poate una ca asta?
– Se cam poate când ești încolțit de poliție…
– Maaaamăăăă…
– De aceea, tovarășe, trebuie să faci gimnastică! Multă, multă gimnastică! Să fii tare!
– Iar au dispărut redactorii?
– Aaaahhhh, bine că ați venit, domnule Penciulescu! De trei zile vă căutăm! Nu poate apărea gazeta, nu e niciun redactor…
– …niciun redactor… și ne cam caută de la Siguranță…
– De la Siguranță?
– Mda…
– Ce mai e și asta?
– Eu am plecat!
– Stați… l-a închis tovarășul p-ăla la Expediție…
– Da?
– Da!
– Ce… ce spuneți de agent? Ce e cu Siguranța? Ce?
Cam așa începe piesa de teatru radiofonic Jocul Ielelor de Camil Petrescu din 1985. Am ținut să citez acum regia din două motive: 1. deși obișnuiesc să-mi dau singur foc la valiză, cumva am ratat punerea asta în scenă (eram suficient cu realizarea din 1958 în regia lui Silviu Jicman) 2. pentru că de curând am luat salar Întru Siguranță Națională și pentru că singura, dar chiar singura, replică pe care am putut s-o dau la un moment dat fidelității articolului, paragrafului, volumului, paginii, Adunării Comitetului... a fost: „nici Camil Petrescu nu folosea parantezele cu atâta abnegație” – referindu-mă, desigur, la parantezele digresive ale celui care a sculptat-o pe Ela. Întrucâtva am fost degajat la scurt timp. Bine că s-a domolit Parastasul.
În altă ordine de idei, mă bucur foarte mult că Eurosport acum transmite și la noi întrecerile de escaladă. Activitatea cu pricina are întotdeauna mari doze de imaginație, creativitate și improvizație (elemente din ce în ce mai rare pe teritoriul sporturilor cu rating dominate de influența caselor de pariuri). Spre deosebire de gimnastica clasică, rezolvarea problemelor geometrice nu se axează pe execuția unui tipar categoric stabilit. Șmecherezele alea pe care trebuie să se cațere competitorii nu sunt niciodată așezate la fel. Ca norii! Clouds, girls and rocknroll 😀 . Ba mai mult, cei ce concurează nu știu ce topologie îi așteaptă până nu intră în arenă – conceptul prin care se forțează gândul le e total străin pâna la contactul competițional direct.
Iar spre deosebire de patinajul artistic, escalada are de asemenea un plus imaginativ, în sensul că baletarea nu-i suprapusă (notă: la drept vorbind, pe nimeni nu interesează datul din fund, nici la sol-gimnastică, nici la patinaj, atenția fiind captată doar datorită acrobațiilor liniare), ci e absolut necesară pentru a îndeplini obiectivul atletico-matematic.
Prin urmare, ce se întâmplă în cadrul escaladei cred că ne definește foarte exact ca specie. Fizicul, în absolut orice formă, are un rol, dar totodată și rațiunea se exprimă de plin.
Iar când operațiunea se află-n grija unor fete care fac ce-am zis mai sus având mereu un mare zâmbet sincer, plin de viață, căci escalada se conectează puțin spre deloc cu factorul tarabagist, dar și cu, din motive de popularitate extrem de scăzute, cu propășirea spirituală a unor neamuri deosebite (vezi România din vremurile Nadiei Comăneci) prin intermediul sportului (închistat prin excelență, precum gimnastica), bucuria sugerează dume date mai departe. Vorbesc despre Natalia Grossman, Jessica Pilz, Ai Mori, Oriane Bretone, Janja Garnbret sau despre Johanna Farber, posterioriorul căreia a fost filmat cu insistență de un jurnalist aflat la fața locului, declanșând astfel un mic scandal de ordin sexist în interiorul comunității (singurul mod prin care s-a captat atenția și-n presa noastră, românească) – eu unul nu pot să-l acuz pe omul de presă până la capăt… lol. Intuia el ceva, chiar dacă, probabil, pe fata în cauză a cam necăjit-o, accentul punându-se pe jumătăți de adevăr (de altfel o ștanță a jurnalismului neoliberal).
Așadar, excepționala Maria Ilie, una dintre cele mai mișto voci autohtone (cultura pop) pe care am avut vreodată șansa să le ascult, fetiță de numai 10 ani ce-a concurat deunăzi la nu știu ce concurs sub egida TVR, în ciuda impactului nativ, mă tem, din nou, că va rămâne la stadiul de cântătoare epigonală colosală (cazul norocos).
Da, să nu dramatizăm nici de data asta: în bună măsură, da, a căzut 4 7 3 ce ținea TVR. Doar că articolul, paragraful, volumul, pagina, Adunarea Comitetului… are în continuare lanțurile ei, deci, cel mai probabil, tot degeaba e.
Unei voci precum cea a Mariei Ilie cred că ar trebui să i se compună faze care s-o universalizeze. Dar din moment ce muzica făcută aici a contat (oarecum) întotdeauna doar aici, nu văd de ce mi-aș face speranțe.
Dincolo de afectările personale, bagatelizarea Siguranței mi pare problema fundamentală a țării noastre. Căci, deși unde te învârți dai mereu de oameni de bine, de Gărzi Patriotice, acum hashtagiste (vezi ăia care au confiscat și ce s-a întâmplat la Colectiv, de exemplu), deci asumat și progresiste, protecția unei arii n-are cum să fie autentică dacă nu pornește de la gândul intensificării abilităților omului, adică de la un cadru care să permită închipuirea – vedem după (!) exprimare dacă se aberează sau nu.
Retorica din Jocul Ielelor are loc în 1914. Suntem în 2023, deci la 109 ani după drama monarhico-comunistă a lui Gelu Ruscanu. Starea de fapt e tot aia, cu toate deschiderile accesibile – cum ar fi și fetele stimulante de la escalada televizată la liber, complet vizibile raportându-ne măcar la programul TV din optzecistul ceaușist. Îndrăznesc astfel să spun că neoliberalismul s-a desăvârșit excepțional mai ales în România. Ba chiar îndrăznesc să spun că neoliberalismul a căpătat o formă aparte aici: pe cât de liber e accesul la informație, și chiar este (la noi, față de ce se întâmplă-n Marea Britanie, nu se arestează pentru că torente sau alte metode de descoperire, câteodată pur culturale, curioase), pe atât de articolul, paragraful, volumul, pagina, Adunarea Comitetului… e viața atunci când vine vorba de existență – facturi, rate, predictibilitate etc. Paradoxul e fascinant. Nu știu sigur care sunt cauzele-succesului-și-stabilității-dacă-i-raportezi-tovarășului, pe lângă formele fără fond asupra cărora avertiza Titu Maiorescu hăt, demult, dar sunt convins că, pentru fericirea tuturor, Maria trebuie neapărat să trăiască mai degrabă-n niște spații demne de ea.
un gând muzical 