Calculatorismul, pe lângă distrugerea mărețelui sistem de valori (paleta valorică e prin excelență variată, dar totuşi să nu facem AVC din motive de Dilema Veche) paginistic, după cum ne spunea intelectualul Nicolae Manolescu în editorialul (devenit la un moment dat Biblia smiorcăiților erudiți) Critică și Cultură (internetul a reîntors cultura la anonimat, neistoricitate şi absenţă a spiritului critic), și după cum azi tot anunță intelectualii de #TV (cu toate că ei înșiși se exprimă din plin pe rețele precum Facebook), a mai adus ceva care, în puținătatea noastră academică, ne-a atras recent atenția: posibilitatea ca unii cetățeni, nu tocmai ecusonați, să-și exprime liber imaginația prin intermediul muzicii.
Pe aici deja am menționat câteva canale de Youtube semi profesioniste ce-au reinterpretat compoziții clasice. De data asta însă avem de-a face cu un cover ce o ia parțial înaintea scrierii originale, în sensul că elementele tribale, din care se spune că își trage seva muzica așa cum o cunoaștem azi (în special cea clasică și cea rock), au fost trasate în animeul One Piece de-abia sâmbăta trecută, o dată cu focalizarea termenului Tobele Libertății la care realizatorii în cauză au făcut obscure referiri… și alea tocmai pe la începutul anilor 2000 când producția manga s-a lansat și sub formă însuflețită (cinematografie).
Or, coverul de față a fost publicat pe Youtube în urmă cu un an, deci cu destul timp înainte ca teorema Joy Boy să-și deschidă vivifiantul cu elocventa bătaie de inimă (oficială). Accentul, față de alte coveruri și variabile pe tema menționată, se pune pe termenul tobă (percuție în absorbție mai largă). Mi se pare că până și corurile joacă doar rol de susținere pentru ritm, nu invers – așa cum se întâmplă prin mai toate intro-urile găștilor symph metal ce merg în turma suprapunerii în tentativa de a discrimina pozitiv #rezist abecedarul esențial, fără a sări etape fireşti.
Sonorul despre care vorbea Ion Gagim, dincolo de caracteristicile muzicii de film, iată că din nou capătă substanță. Profesorul moldovean rezuma-n că tot ce-i viu e pulsație, deci sonor, deci muzică. Iar anticipația cetățenilor a căror remodelare o atașăm mai jos dă seama gândurilor intelectualului spre deloc de TV. Prin urmare, calculatoriștii-muzicali menționați punctează fix rațiunea de a fi mai șmecheră și mai șmecheră (cultura).
Căci bătăile de inimă pe care le-am auzit acum trei zile răsunând enorm din pieptul lui Luffy au fost deja simțite în acest cadru care acum un an avea la dispoziție doar o vagă informație despre Tobele Libertății (scrie-n benzile desenate doar tipărite) și piesa Very, Very, Very Strongest (autori Shiro Hamaguchi și Kohei Tanaha) pe fundația căreia și noi ne-am legat câteva sentimente.
De asemenea, e de subliniat și că spre finalul coverului de față auzim acea voce feminină aflată la granița dintre țipăt dureros și determinare euforică pe care, probabil, calculatoriștii noștri de față au preluat-o din Takanashi – Strong Wind on the Battlefield. Și acum, că știm de ce Roronoa Zoro (personaj pe seama căruia s-a clădit imnicul VVS) vrea să fie cel mai șmecher spadasin din univers, că de fapt e mânat de visele unei fete neîmplinite, nu cred că adăugirea a fost gratuită. La urma urmei, sunetul cu pricina apare esențial dacă-s cel puțin doi.
Repetând tema muzicală originală, în loc de concluzie, vreau să răspund și aici unui mesaj pe care l-am primit de curând pe email, înștiințare ce mă acuza că prea iau în derâdere povestea articolului, paragrafului, volumului, paginii… că fără niște reguli clare ne-am duce dracului etc.
De acord că fără principiile luate din drept am cam fi într-o stare de război perpetuă. Doar că eu vorbeam despre ideile spuse ca la carte, prea ca la carte, care nu țin cont de variabilele vieții. Mă referam la limbajul zgrunțuros indiferent de situație. În definitiv, dacă totul s-ar rezuma la articolul, paragraful, volumul, pagina…, atunci n-ar mai exista nici procese, n-ar mai exista nici pledoarii. Pur și simplu, căci tehnologia modernă permite, s-ar băga într-un calculator niște elemente (vreun softuleț care să pună cap la cap datele introduse) și astfel s-ar genera sentința. Or, viața e încă mai dubioasă și dinamică de atât.
De exemplu, Roronoa Zoro, așa cum îi este lumea în care s-a născut, n-ar fi putut să se apropie de visul visului fetei dacă se ghida doar după articolul, paragraful, pagina, volumul… (scrise dinspre ăia răi sau chiar dinspre ăia care țin cont doar de sfințenia rebelismului). El este un refractar, dar nu este și-un infractor. Probabil de-asta compozitorii niponi s-au gândit la interludiul denumit Very, Very Strongest (mai ales că finalitatea este destinată privitorilor și ascultătorilor din lumile neoliberale din ce în ce mai captive tranșantului – luciditatea cere din ce în ce mai multe sforțări în sfera haştag, iar arta, fie şi asta de-a 9-a, rezistă, ca întotdeauna, autentic).
Iar Luffy e cum e, adică poate fi ceva, chiar și un Joy Boy (denumire preluată din lucrarea Encylopedia of Things That Never Were de Michael Page și Robert Ingpen, unde se discută folclorul Caraibelor din spatele personajului pirațesc ce descrie nevoia umană de a cânta, de a dansa și de a se bucura), pentru că viața are întâietate. El și Zoro s-au pișat pe bolboroselile despre cum trebuie să se ducă cineva la oștire, pentru țară să moară ca să-i fie mormântul coronat cu flori, de parcă niște plante ițite din țărână ar echivala speranțele.
un gând muzical 