În primul rând, foaia asta o tastez pentru că trupa Zhoda a lansat în 2015 un EP excelent. În al doilea rând, deși muzicienii în cauză și-au promovat la liber muzica pe YT, anul 2023 găsește piesele lor având… 0 like-uri (eu sunt primul cu degetul #ochidochi). În fine, avem de-a face cu niște puștani (vârste cuprinse între 18 și 23 la momentul redactării muzicii de față) pe care, datorită Maniac Fantasies, i-aș oferi drept exemplu multor staruri alungite și austere din zona progresivului.
Prezentă pe piață doar cu mini-albumul menționat, formația originară din Texas pe nume Zhoda, titulatură despre care am reușit să aflu doar că denotă o zonă departamentală din… Canada, gașca formată din Ashley Kethley (voce), Taylor Sharp (chitară, voce), Ryan Turchi (bass), Zachary Prihoda (clape) și Zachary Pratt (tobe) mi-a atras atenția nu doar datorită complementarității, ci, mai ales, că doar rămân un simplu ascultător fără ecusoane atârnate de gât, aptitudinilor de a pune cap la cap o muzică de tip prog. care ia în calcul și starea de spirit.
Or, atunci când ai în echipă o voce de tip Anneke van Giersbergen plusând sensibilitatea fără cine știe ce alte auto-tune-uri de tarabă prea explicit călătoare, de parcă ar trebui să asistăm cu toții la nu știu ce curs bolborosit de către bolșevicul transformat neoliberal Mitică Baltă pe la Facultatea nerenovată de Geografie (VUUR sună bine, în definitiv, nu-i vorbă), când ai o chitară suficient dozată cât să întârească argumentul liric, când clapele nu-s acolo fie ca să ne reamintească ce șmecher era Jon Lord, deci ca să se vândă post-mortem bilete la concerte-fantomă Deep Purple, fie ca să strice-n stridență memoria pianului (mi-a venit să zic ceva de Appearance of Nothing aici, însă nu vreau să fiu deplasat) sau fie ca să ne vorbească transcedental precum o fac răspopiții care ieri înjurau studenții din Piața Universității, azi luptă #intelectual-n numele Gărzilor Patriotice hashtagiste, în sensul că keyboard-ul, așa cum este el afișat azi, se află mereu la limita dintre dreptate și ipocrizie, înseamnă că într-adevăr ai ceva de spus.
Desigur, Taylor mai bine făcea să tacă – sau să găsească o voce masculină credibilă care să susțină piesa Fall -. Cu atât mai mult cu cât dialogul în sine, pe lângă abilitățile remarcabile ale colegei ce-l pun definitiv în umbră, este mult mai coerent pe fond decât ce îndeobște oferă bestia virilă aflată-n retorica (categorică) necesar fragilei (Epica), antagonism care prinde, teoretic, doar prin cercurile daltoniștilor (indivizilor care-și trag seva din antiteze categorice).
Iar pe Silence of Slumber, compoziție complexă de peste 14 minute, chiar nu cred că era nevoie de rezonanța corală trivială a cetățeanului prea obosit după nșpe ore de muncă neoliberală ca să mai discearnă somnul de reverie. Elementele alea de synth erau suficient de plauzibile pentru a-i oferi ascultătorului – în viață – libertatatea de a trage concluzii.
Dar, per total, mie combinația de venin Pantera cu eleganță ISON ori IO Earth ori Remina mi se pare aici convingătoare. Mă gândesc că denominația aparent bizară, fundamentată în definitiv pe un cartier, anume Zhoda, poate că vine și din niște trăiri autentice pe care trupeții le-au avut în real. Ca și când eu aș fi angajat pe cineva mai inteligent să facă o muzică gândită la niște zile din Parcul Copou. 😀 Dar despre Gamma Ray – Rebellion in Dreamland vom vorbi altă dată.
un gând muzical 