Tocmai am avut un vis enervant: se făcea că o casieriță de la taraba neoliberală de vizavi apăruse-n camera mea doar pentru a-mi zice că n-are cum să-și trateze leucemia din moment ce e remunerată cum e, deci că, pentru ea, de acum încolo, e tot aia dacă se face mici prin vreun microbuz Mega Image sau dacă mai trage nițel mâța de coadă.
Dar, dincolo de pulsiunea morții freudiană care a prins în menghină societatea noastră, realitatea de teren recuperându-l pe psiholog mai ceva ca Demon Slayer ori Sword Art Online pe filosofi, deci și pe mine – că doar nu trăiesc în altă sferă, curată, precum cronicarii noștri muzicali, deși mi-ar plăcea -, căci există un evident dezacord între ce clamează intelectualii de TV (deci intelectualii vizibili și asimilați mai ușor) și viața de zi cu zi, trai deloc atât de #liber (sau mai liber, în sensul că predictibilitatea și siguranța, atât cât se poate natural, fac posibilă o mai multă libertate, o nuanțare), e și teama care ne-a caracterizat de când am început să abstractizăm.
Prin urmare, gândindu-mă un pic la visul meu, ajung destul de repede la concluzia că pur și simplu nu pricep cum de într-o eră cu atâtea instrumente pentru o viață realmente bună se numără pe degete cei care evită drame care de altfel pot fi general evitate foarte ușor datorită nivelului la care a ajuns cunoașterea științifică.
Presupunând că vânzătoarea din visul meu ar afla că e bolnavă de leucemie, cel mai sigur e că va începe să-și numere zilele din clipa aflării diagnosticului, uitându-se pe pereți, la nori etc. Iar beleaua n-ar viza-o doar pe ea, ci și pe cei care o iubesc.
Iar cum bani sunt, că doar rasa asta își permite excursii pe Marte și pe lângă Titanic, că toți neShawnMichels-ii din specia asta își permit să fac sex cu Monica Bârlădeanu, fără ca sex-simbolul să riposteze, parcă ne vine să ne necăjim și mai mult gândindu-ne la senzația aia nașparlie când ți se spune că cineva pe care-l iubești s-ar putea face viermi înainte de vremea pe care deseori știința noastră de azi o poate foarte ușor proteja și prelungi.
Poate și de-asta mi-a plăcut mult mai mult discul Rise! semnat Silent Saga (foștii membri din trupa Amazon) la această a doua audiție datorată mai degrabă insistenței unui tânăr francez care pe chat-ul Prog. Palace Radio a prins din zbor ceva legat de Cornelia Sky Sound Radioului – și care astfel a crezut de cuviință să-mi vorbească, printre două pietre aruncate-n UE, despre sinceritatea Silent Saga care cică nu-i tot una cu simplitatea (altă belea – de data asta legată de subgenul muzical în cauză).
Cel puțin piesa Three Lives m-a convins! Adică mi se pare că Triosphere, Atomic Symphony se împacă în sfârșit cu Nightwish.
În general, Silent Saga, pe acest album, cred că pur și simplu aduce în discuție firescul frământărilor, unde foiala cotidiană e ceva mai îngroșată decât într-un melodic de tip Delain – chiar și în ciuda recuperării punk de factură simf/metal melodic cu defuncta oropsită social Sophie Lancaster tatuată pe corazon.
De exemplu, fără a face rabat de la speranțe, Prisoners of the Sea nu se limitează la alegoria riff-vânt precum Visions of Atlantis. Nici nu e ostentativă precum Running Wild-ul prea circumscris unui presupus stil muzical. Nici nu-i generică, nici alambicată, de parcă vedem prima oară cum Yamato și Ace fac fix dragoste în scurta lor întâlnire cu iz extrapolat social ce-a precedat moartea piratului – și multele ei întrebări rămase-n pom. Personaje pop-culture, ok, dar care eroi, în băutele lor, ne afișează o stare de fapt ce e cam luată de-a gata și pe care, din câte știm, nici măcar Universul n-o reproduce la virgulă.
Foaiala implică de la sine o contrazicere a mierii deșănțate pe care ne-o vinde TV-ul prin vocea tovarășului Bălăceanu Stolnici (mai ceva ca Șora & #): nimeni n-a spus te iubesc din creier, ci din inimă!
Fiind doar un cetățean, io din creier am zis te iubesc. Mereu! Cognitiv, că altfel mă dădeam la secția Clopotar, am văzut-o – cu ochii -, astfel s-a dus la cerebel, apoi am gândit-o printre emisfere, cum am putut, câteodată chiar am visat-o, sinapse etc. Intelectualul moare în curând și încă îi e bizar sufletul. LOL!
Mai deranjant e că tot intelectualul de TV menționat recunoaște: Sunt un om optimist. De câte ori se ivește ceva care este rău, caut să văd dacă există ceva pozitiv în toată situația și pe acela mă fixez. Le spuneam și studenților, uitați-vă întotdeauna la partea plină a paharului și lăsați partea goală, aruncați-o în spate.
A fi optimist nu-i tot una cu a ascunde mizeria sub preș. Ba chiar e o diferență ce ține de ignoranță (educație autentică poate). Nu de alta, dar noi am lăsa partea goală a paharului, zău!, însă ea, goliciunea, nu ne lasă pe noi, ne taie aripile înainte de vreme, că suntem optimiști din fire sau nu. Prin urmare, tocmai partea goală a paharului trebuie! uneori subliniată, tocmai faptul că vânzătoarea din visul meu n-ar avea bani pentru tratamentul de rigoare (repet: bani! – nu rugăciuni), deși bani există căcălău pe planeta asta. Altfel, da, și eu încerc să mă bucur de picioarele sexy-satanistei Nezuko deși nu arăt precum Chris Jericho, am nasul cât al lui Federer, nu am resursele lui Ion Ion Țiriac, nici nu scriu precum Kant. Dar, din nou, intelectualii de TV se cam faultează singuri în problematica jumătăților de adevăr. Yamato nu s-a mulțumit cu șansa ivită, n-a băltit, ci și-a dat totodată seama (cu creierul, logică destul de formală) că lumea asta se dărâmă din temelii dacă Ace moare definitiv sau, mai exact, dacă alți- poate-Ace mor înainte să fie măcar parțial Ace.
Iar Suicide Note ori New Horizons fac din gothicul-comerical doar o posibilitate de profit bilete.ro cu Amy Lee photoshopată în rol principal, cum îi stă bine oricărei durdulii permisive cu diapozitive agnostice la gât.
Plus că e un soi de retorică pe parcusul discului de față ce mereu are Three Lives drept sinteză. Mi se pare un artificiu foarte reușit.
un gând muzical 