Și ca să sintetizăm un pic foile din ultima vreme, cu speranța că vom încerca de acum încolo să evităm repetitivitatea, deși mediul înconjurător (#, decident etc.) ne obligă la reveniri fortifiante, propun o scurtă poveste reală:
De-abia împlinisem 15 ani. Ocazie cu care mama a fost de acord să-mi ia cadoul dorit: un hanorc cu coperta Iron Maiden – Rock in Rio, concertul pe care englezii îl lansaseră în același an și care, în ciuda parcurgerii limitrofe a discografiei trupeților legendari, pentru simplu motiv că încă încercam în prealabil să învăț să-mi șterg mucii cu tot cu sonoritățile dimprejur, pur și simplu m-a fascinat – îl downloadesem de pe DC++ grație teritoriului de siguranță națională unde mai mereu copilăream, firesc cu acces cât de cât la internetul vremurilor, areal unde mult mai târziu aveam să descopăr, pe bune, practic, că metodica articolul & paragraful & volumul & pagina & nota informativă chiar definește visceral lumea noastră. Dar să nu dramatizăm mai mult decât o vom face. 😀
Revenind, eram tare fericit de hanoracul meu cu Rock in Rio (2002). Și orice făceam atunci trebuia să fie însoțit de teatralul Sign of the Cross și The Clansman din show-ul cu pricina. Culmea e că și azi X Factor & jumătate din Virtual XI continuă, spre nepopularitatea-mi, discurile mele preferate Maiden. Dar despre Umberto Eco vom vorbi altă dată.
Și mă duc să i-l arăt celui care, la drept vorbind, mă îndreptase către acea muzică. Anume unchiul meu (soțul surorii mamei). Rocker (deja) vechi, rocker autoproclamat cititor de Kant în ceaușism, dar cert că meloman, măcar din punct de vedere sonor, din moment ce înregimentat fiind tocmai în nebunia Loviturii de Stat din 1989… nu găsise în cazarmă ceva mai bun de făcut decât să asculte albumul Metallica – Kill `em All în timp ce niște unii îi transmiteau disperați ordinul… Radu cel Frumos.
Doar că legedele sale, snoavele liberatice, cât și biblioteca sa plină de casete fascinante, au pierit total când, privindu-mi hanoracul, a zis: pfaaaaaaaaai, toți, bă, cu Maiden… mai există și altă muzicăăăăăă… aoleeeeeeuuuuu!!!
Aveam 15 ani.
Cu scop de sinteză, după cum ziceam, boala de pe aici era cât se poate de palpabilă, deși atunci mi se tăiaseră aripile din cauza frustrării.
Normalitatea din România este că se taie aripile tinerilor, lesne obervându-se dictonul în însăși metodica educațională.
Orice ar face, tinerii nu sunt buni de nimic. Nimic măcar dacă le place Maiden într-un univers rămăs destul de mult în urmă. Undeva trebuie! să greșească mortal.
În loc ca unchiul meu să țină cont de faptul că eram doar un mucos, dar că totuși voiam să-mi deschid orizonturile, rockerul nostru intelectual a ținut să evidențieze acel mare balon de săpun cu care s-au îmbătat mai toți privilegiații vremii.
Fără să-și poată accepta condiția de privilegiat (de exemplu, tată securist datorită căruia se puteau procura banane sau albume cu Maiden) în ideea că neajunsul nativ, cumva acceptabil la rigoare din cauza timpurilor socio-politice, poate totuși face o lume mai bună, în sensul că generația următoare are posibilitatea de a gândi liber, deci că instrumentele la dispoziție ar trebui să evite repetarea istoriei (pe care tot ei o deplâng cu lacrimi de crocodil la fiecare ocazie dată).
Nu! N-ai să vezi…
Rock-ul inexistent, articol semnat Mihai Plămădeala pe site-ul muzicisifaze.com în 2003, sintetiza la rându-i episodul meu.
Nasol e că lucrurile nu s-au schimbat deloc. Suntem în 2023, deci 20 de ani mai târziu, și încă trăim spectacolul ecusonaților. Plus spectacolul articolului, paragrafului, volumului, paginii.
Pe formă, ei sunt foarte șmecheri. Pe fond, e foarte dubios dacă au trăit vreodată.
Prim urmare, nu putem să nu opunem cu insistență personaje precum profa Mitsuri care visează ca și Nezuko, deși fată mai puțin privilegiată, să spună ce are și ea de spus, să viseze și, în definitiv, să-și aparțină.
Compozitoarele nipone Yuki Kajiura și Go Shiina din nou cred că au reușit să-i dea dreptate puștoaicei din acel autobuz care cu căștile ei orgasmice ne-a împins să sperăm la Sky Sound Radio. Și să credem că atâtea și atâtea alte Cornelii ar avea și ele ceva de spus.
un gând muzical 