Piesa de față mi-a tot venit în minte pe parcursul conversației avute recent cu Brook Hansen de la Prog Rock Orchestra. Pentru că tema muzicală Eustass Kid din One Piece se plia exact pe eforturile liderului The Hunter Project de a ne convinge că scopul său principal, anume acela de a combina sonorități Europe, Survivor și Dream Theater nu este deloc un demers deplasat.
Compozitorii Kohei Tanaka, Shiro Hamaguchi, Keiji Inai și Yasuhisa Murase s-au așezat de curând la masă și, ca tot muzicianul nipon de film, au pornit de la un tablou clar. În cauză, personajul Eustass Kid, pirat cu putere de persuasiune întocmai precum se bârfește că ar fi fost scoțianul William Kidd în călătoriile sale discutabile de la sfârșitul anilor 1600, dar și cu o postură ce amintește de subgenul pirate metal: la urma urmei, în lupte sale se invocă deseori cuvântul Gibson.
Așadar: William Kidd, Gibson. Plus elementul tineresc exprimat atât prin însăși producția amintită, cât și prin faptul că Eustass se presupune că în animeul nostru face parte din așa-zisa Worst Generation.
Cu alte cuvinte, misiunea în această relație muzică-film a trebuit să țină seamă concomitent de factori istorici și de atributele prezentului. Fără a se bagateliza vreuna dintre dimensiuni, deci fără a se folosi rețeta lejerității de tip epigon.
Iar rezultatul mi se pare foarte interesant, tocmai pentru că la chitara Gibson, de-a lungul timpului, au cântat muzicieni precum Chuck Berry, Eric Clapton, Jerry Cantrell, Bob Dylan, Ace Frehley, Richie Faulkner, Kirk Hammet, Steve Hackett, Jimi Hendrix, Tony Iommi… și aici mă opresc cu alfabetul din listele de profil. Deci, că Gibsonul neîndoielnic al lui Eustass Kidd, exprimat cum ar fi de preferat ca toți memoraliștii s-o facă, apela universal la un soi de sinteză ce trebuia realizată nu doar în termenii muzicii de film (succint), ci și credibil.
Or, credibilitatea nu era în cazul cu pricina doar ceva raportat singular la muzică, precum situațiunea lui Brook Hansen, ci și conectat celei de-a 9-a arte, prin excelență o șmecherie tânără.
De obicei, compozitorii niponi menționați, de când a fost lansat One Piece pe piață (au trecut mai bine de două decenii), își scriu temele separat. De data asta, probabil pentru că cerința reclama aptitudinile fiecăruia, au colaborat pentru un singur scop.
Dar momentan nu vreau să insist pe remodelările Deep Purple, Rainbow, Running Wild, DIO, Survior, Judas Priest ori B.B. King.
Ce mi se pare mai potrivit de subliniat este că niponii, cvartetul venind din arii muzicale diferite, și-au dat mâna și s-au strofocat împreună să facă ceva mișto.
La noi, vreun zeu din aria vreunui subgen exclude esența bucuriei artistice din simplul motiv că în Olimpul său scrie ceva anume la articolul, paragraful, volumul, pagina, Adunarea Comitetului.
Din păcate, suntem nevoiți să fim iar de acord cu articolul domnului Plămădeală publicat pe muzicisifaze în urmă cu exact 20 de ani: Din motive partial enuntate, prezentul nu este prea generos: mai degraba se dezgroapa trecutul in cautarea unor “comori” ascunse decat sa se intreprinda lucruri noi. Este adevarat ca, dupa cum spunea poetul Italo Svevo, “trecutul este intotdeauna nou: el se modifica neincetat pe masura ce viata isi urmeaza cursul … prezentul dirijeaza trecutul ca pe membrii unei orchestre”, dar asta nu ar trebui sa insemne ca zarurile au fost definitiv si irevocabil aruncate. De aici una dintre dilemele din care nu putem iesi (vezi Caragiale).
La noi, una dintre puținele tentative animate moderne s-a lăsat cu peste 200.000 de dolari împrumutați de la francezi. Ideea n-a interesat pe nimeni și nu pentru că ar fi modelat ce nu voiau unii să accepte. Ci pentru că pur și simplu era o creație fără valoare.
Ca urmare, cu toate că, iată!, povestea oamenilor poate fi azi măcar un punct de plecare extrem de bogat, România muzicală continuă să fie cel mult copistă.
Și n-ar fi chiar atât de dramatic dacă deificarea menționată nu s-ar oglindi și-n starea de fapt socială de zi cu zi. Indicii, în sensul imaginației ce ne preocupă pe aici, relevă spațiul nostru comatos. Cronicarii noștri muzicali remunerați per literă susțin, într-un exces de planetarizare, că nu-i interesează deloc (!) de unde vine muzica, făcându-se că uită barometrul artei, prin urmare neglijând o viață palpabil mai bună. Îndrăznim să conchidem astfel pentru că nu Sky Sound Radio este-n culpă majoră.
un gând muzical 