Știrea momentului nu este (altă) dragonboneala contraofensivă a unor ruși împotriva altor ruși care sub aplauzele cu muci pe bani publici universali dau unor oameni de bine siguranța că-s #buni, nici știrea care jelește moartea lui Berlusconi, marele hoț modern de trofee din Seria A (și de niște himenuri incidentale), nici măcar știrea că Daniela Crudu iar a fost desfigurată de alți pumni care aveau inițial impresia că doar mângâie clitorisul Ioanei d`Arc, nici Bârlădeancă îmbârligată cu Gheorghiță-Covid, căci așa-i meritocrația SNSPA-ului.
Știrea momentului este că, potrivit INSSE, pe teritoriul României s-au născut în aprilie (cel mai nou termen viabil – stângerea tuturor datelor -) cu puțin peste 10.000 de copii.
Cu 30% aproximativ mai puțin decât în ultimii cinci ani dinaintea apariției Covid, tot cu 30% mai puțin decât în anul 2021, perioadă belea care se presupune că, măcăr din cauza (?) statului mai mult acasă, ar fi favorizat futaiul.
INSSE, printr-o simplă matematică, concluzionează datele ca fiind dezastruoase, având în vedere că rata actuală a natalității poate susține, ca spor natural, doar jumătate din ce înseamnă România: undeva la 8 milioane de locuitori. Noi cică suntem aici mai mult decât dublu.
Și chiar dacă românul are în general cultul realizării prin copii, cultul împlinirii prin alte ființe, cultul limitelor proprii care TREBUIE să fie depășite de progenituri (mucoși plăpânzi forțați totuși să ia zilnic lecții de filosofie, fizică cuantică, înot, schi, șah, japoneză, chineză, greacă veche, escaladă, știința cogniției, pian etc.), sfârtecând astfel adevăratele chemări/vise ale copiilor rezultanți, iată că nația, pe de-n-tregul, a atins un stadiu cumplit al circumspecției.
Cu alte cuvinte, starea de fapt actuală a bătut până și vechea cutumă autohtonă de procreare egoistă.
Fabulos!
Or, dacă nici cifrele INSSE nu alarmează, atunci chiar nu știu ce ar mai putea trezi. Până să ne ucidă Putin, evident ne ucidem singuri (asistat). Până să ne bombardeze Putin, ne bumbuim crunt pe șoselele care adună anual triliarde de cadavre. Și până să ne invadeze Putin, plecăm singuri unde vedem cu ochii, ajungându-se ca numărul de copii români născuți în afara granițelor să fie mai mare decât natalitatea interioară.
Pentru că dacă se refuză benevol viața, dacă se gândește (!) că nu are rost continuarea frumuseții uluitoare de pe Terra, atunci cred că asistăm la o apocalipsă concretă pe care nici bănuielile anti-putiniste n-o pot întrece.
Iar tragedia demografică la care facem referire a început cu mult înainte de Covid și cu mult înainte de boxul dintre niște ruși și alți ruși cu mănuși occidentale aruncate peste gard din PIB-urile noastre.
Am ajuns să stau de bârfe cu o colegă care mi-a atras atenția pentru că susținea sus și tare că din adolescență a hotărât că nu va face niciodată copii, deși nu-i displac copiii. Tipa, cu un doctorat la activ luat pe bune, profă la Universitatea București printre altele, mi-a zis franc: hai să presupunem că noi doi ne cuplăm. Și facem un copil (presupunând că nu rămân însărcinată cu gemeni sau mai rău).
Cu ce îl creștem? Cu ce îl facem fericit? Mai mâncăm și noi? Salariile noastre, combinate, poate (!!) ar ajunge doar pentru facturi și doar cât să nu ne dea afară din casa… și așa strâmtă.
Și, din câte anunță INSSE, nici nu mai e nevoie de cine știe ce educație pentru a conștientiza că un copil – cu părinți spre deloc 2,15 – n-are nicio vină.
Dar tot acelui copil nu i se dă viață!
Or, situația pare cel puțin la fel de gravă precum moartea eroilor Azov – cu simboluri naziste tatuate până și pe sfincter.
Descoperim în ultimul episod din Demon Slayer că profa Mitsuri avea de la sine tatuat fix deasupra sânilor (zona care ne hrănește în cele mai vulnerabile momente ale noastre) un simbol drăcesc – insignă neconformă potrivit articolului, paragrafului, volumului, paginii, sintetizat alb și negru în cine știe ce note informative cu pseudonim și adnotări cu răspuns inclus prezentate la Adunarea Comitetului…). Emblemă care-i descrie parțial daemonul. Și care relevă senzația deosebită pe care am avut-o la întâlnirea cu acest personaj. Pentru că ea are suficientă dimensiune încât să priceapă că rahatul din curtea ei, consecința primă fiind neîntâlnirea jumătății, nu-i de bagatelizat, dar nici nu-i dramatic în comparație cu ce ar însemna dispariția viitoarei generații.
Desigur, Mitsuri la rândul ei a fost încurajată să-și aparțină.
Nu e deloc vreo eroină transcedentală, ci pur și simplu e un efect al educației ce ține cont și de niscaiva scări exemplare.
O educație la care însă nu se poate ajunge doar cu moromețisme. Ci ascultând și ce avea și Petrini de spus.
Dar ca să se asculte ce au și alții de spus, în ideea că poate chiar au ceva de spus, e nevoie de autenticitate. Mitsuri, oricât ar fi ea de personaj anime, e mult mai credibilă decât intelectualii noștri de TV care încurajează aruncatul armelor de ucis peste gard, deci ararea altor sfere firesc și în detrimentul educației.
Da, Mitsuri are avantajul de a nu fi parvenită.
Ralonja sabiei doamnei Mitsuri, unică formal din câte știu chiar si pe teritoriul celei de-a 9-a arte, oricum ne spusese că trăim într-o societate, deci că nu putem trăi bine dacă alții tac comod.
Aspirația ei, cultivată, e cea care evidențiează utilitarismul. Poziția ei socială de frunte (hashira) își trage seva din convingerea că până și Nezuko trebuie să spună ce are și ea de spus… apoi mai vedem! Nu avem de-a face cu vreo sfințenie de literatură.
O societate mai zdravănă la cap, neputându-se încrede orbește că băftălăul sigur va face ca alte Mitsuri să dea din sabie-n fustiță cu ștrampeli, stimulează. În România, nici măcar fustițele scurte nu mai au vreun cuvânt de spus în fața articolului, paragrafului, volumului, paginii ori ești cu ce zicem noi, privilegiații Upper Rank furgonari, ori nu exiști.
Și degeaba sperăm să apară de nicăieri, sub lumina lunii, corpul ceresc ce-a maree din care a decurs existența noastră, deci apariția capacității de a abstractiza, nu doar de a face propagandă, Mitsuri cu tot cu sabia ei augmentată. Realitatea e că Nezuko e Nezuko și pentru că i s-au însuflețit orizonturile.
Ultima temă muzicală Mitsuri, având doar starea de spirit ca prioritate, cred că intenționat amestecă aproape toate rădăcinile subgenurilor muzicale cunoscute până în ziua de azi.
un gând muzical 