Încep prin a spune că am vrut să mă uit încă de ieri (e deja 4 am) la toată cursa aniversară de 24 de ore de la Le Mans. Dar am renunțat după introducerea dinaintea startului pentru că nu iubesc foarte tare armele de ucis afișate ostentativ, cu atât mai puțin atunci când mi se spune că TREBUIE să le iubesc. Și nu doar că steagul ce se flutura la debutul centenarului Le Mans a fost adus pe pistă de către nu știu ce batalion aerian al armatei franceze, dar fluturarea cu pricina a animat-o însuși… LeBron James: celebrul jucător de baschet cu cetățenie americană, poate cea mai mare stea din istoria activității sale alături de Jordan, Malone, Bryant, Abdul-Jabar și Chamberlain (personal l-aș adăuga și pe Curry ăl mare – țintașul lui GSW), o stea care a ținut morțis de-a lungul anilor să se implice social dincolo de competențele sale: plimbat live printre mașinării de ucis mai ceva ca Joe Biden care la rândul lui se plimbă printre mașinării de ucis mai ceva ca Kim Jong Un (măcar asiaticul nu-i și #live pe la trusturile mass-media de prestigiu).
Deși, da, milioanele de dolari azvârlite ca să se dea unii pe niște roți nu-i ceva tocmai ok având în vedere starea sistemelor medicale – pe care lacune le-a expus din plin virusulețul Sars-Cov-2 -, puteam accepta la rigoare că-n viața asta avem nevoie și de distracție, dar chiar n-am reușit să diger spectacolul pe filieră Lockheed Martin.
Căci debutul TV Le Mans 100 mie mi-a spus: știi unde TREBUIE să se ducă banuții tăi, PIB-ul tău! NOI aducem steagul(urile), NOI îl(le) fluturăm, #Apărare! Nu care cumva, ceatățeanule, să strâmbi din nas!
Iar peste 350.000 de spectatori!!! aplaudau frenetic pe viu bizareria armelor de ucis, mai nou aruncate (decontate de noi, cetățenii) peste diverse garduri #. Deci, dimacrăsi s-a asigurat și de data asta că deagaba niște unii au GHINION (cursa de anduranță de la Le Mans oricum era una dintre cele mai populare întreceri sportive, darămite acum, la ora centenarului).
Prin urmare, nu m-am mai uitat la competiție. Nici măcar la excitanta cursă care-i oricum pe timp de noapte, cu atât mai teoretic dopantă de data asta cu cât se anunțau averse de ploaie serioase. Averse pe care raderele meteo, în general aflate tot sub ștampila Lockheed Martin, nu le-au depistat cu dat dracu… tot primesc alerte pe telefon că un Cumulonimbușuc amărât a făcut ca milioane și milioane de dolari să zboare care-ncotro prin parapeții circuitului. LOL!
Ci i-am preferat pe Greg Standford, pe soția sa, April, și a lor emisiune Prog Metal Show. Adică pe bătrânii americani de la Guitar Center care ne-au ajutat destul de mult și cu debutul Sky Sound Radio.
Și chiar în primele minute din nou ediție Greg m-a întrebat dacă am auzit de o trupă pe nume Liliac… căci are bilet la următorul concert al trupeților în cauză.
De obicei, realizatorul muzical mă interpelează când e vorba de ceva (nou) ce sună deosebit. De data asta însă aveam să remarc doar legături geografice.
Pentru că Liliac este originară din România. Mai exact, avem de-a face cu frații și surorile Cristea, stabiliți în State după ce tatăl lor, Florin Cristea, producător abil în lumea undergroundului nostru rock, și-a luat câmpii și copiii și a plecat spre altă zări… în 2015. Nu mai detaliem conexiunile localizate în timp și spațiu.
Ei bine, asta n-ar fi nimic, dar, datorită informațiilor suplimentare venite din partea lui Greg, Liliac a reușit de curând să ocupe prima poziție în clasamentul Amazon’s Rock Chart for New Releases and Best Sellers!
:O :O
De asemenea, lui Greg vocalista îi semăna cu ceva între Janis Joplin și Anne Wilson. Deci, abilități notabile prin excelență.
Iar performanțele subliniate au fost realizate îndeosebi prin intermediul piesei denumite We are the Children – albumul Queen of Hearts.
Dăi și Youtube, plin de entuziasm…
… doar ca să aud ceva extrem de românesc. Agasant de românesc. Parcă-i periferia Omului cu Șobolani plus ecartul pe care alura de tip Magica îl aduce atât de restrâns la pachet. Unde stilul vocal se chinuie să-și facă loc prin simplitatea specifică de epigon.
Desigur, aveam în orele următoare să aflu și că tinerii trupeți nu se dezic nicicum de Ozzy, DIO, Metallica și alte puține bule Rock FM din care nu se iese pe aici. Puștii nu au aere de mari artiști (cum îndeobște au compozitorii noștri), doar că muzica lor pur și simplu sună la fel de vetust, de greoi, încât exaltarea pare să vină, ca aproape întotdeauna când e vorba despre creația muzicală autohtonă, din capacitatea de a potența senzații ce se distanțează de criteriul propriu-zis muzical.
Având pretenția că urmăresc cât de în detaliu pot scena nouă, indiferent de subgen, recunosc că mi-au puțit foarte tare informațiile de tip Wikipedia în cazul de față. Chiar să aibă Liliac atâta succes internațional? Reîncălzind ciorbe?
Nu-i exclus. Imaginea lor e destul de exotică. Ba puștii se proclamă drept: Vamp Metal! Suficient de ciudat, raportul vârstă – mesaj, pentru ca Statele să acorde atenție sporită. Probabil a contribuit foarte mult la succes și datul pe spate marca Simon Cowell – Liliac a participat la American`s Got Talent.
Totuși, comparativ cam cu tot ce difuzează Greg, acești tineri plecați dintre noi sunt până acum destul de perisabili. Rămăne așadar mai degrabă imaginea. Să-și dorească SUA să prindă din urmă fenomenul Babymetal? Să se fi inversat polii de influență sonoră (comercială)? Sau să mintă Wikipedia?
Poate câte un pic din toate. Cert e însă că tematica din compoziția de prim-plan e de necontestat. Iar videoclipul susține obiectivul.
Și, oricum am da-o, magnații armelor de ucis – regândirea economiei SUA, cea care dictează și mersul nostru (sau al Franței) modern, de altfel dependentă de finanțele belicoase – n-ar trebui să fie prioritari dorinței unui copil, oricare ar fi el, de a trăi, de a se bucura și de a măcar putea încerca să-și îndeplinească visele. Prin urmare, poate că publicul meloman, cetățeanul, a simțit și o atracție aparte în cadrul Liliac. Poate că un anumit secretar NATO chiar avea dreptate când spunea că: (…) Şi poate cultura este până la urmă şansa. Până la urmă cultura este mai puternică. Comunicarea vizuală şi nonvizuală prin simboluri este de multe ori mai puternică decât comunicarea politică sau diplomatică sau militară.
un gând muzical 