Firește că lumea ideii de căsătorie (concubinaj, parteneriat social lol etc.) nu se termină cu sentințele din Cartea Amăgirilor. La urma urmei, cuplul Keiko – Yusuke tot de niște oameni a fost inventat. Dar mi se pare cert că Emil Cioran, privind la majoritatea cuplurilor de Facebook, a anticipat, deși avea doar 24 de ani, circoteca perechilor ideale paintificate din rețelele de socializare indispensabile azi, rețele pe care, de altfel, se pot posta deopotrivă gândurile scriitorului de filosofie.
Pentru simplu motiv că nu putem cuantifica fără a evita sofismele, nu ne interesează acum cât de adevărată e ideea potrivit căreia niciodată, dar niciodată protagoniștii dintr-un cuplu nu pot iubi cu intenstitate similară. Ce e mai de discutat e bombardamentul îndrăgostiților perfecți, familiei ideale, ce acaparează mare parte din tematica #.
Or, statisticile ce anunță că divorțurile s-au triplat la nivel mondial o dată cu apariția pandemiei de Covid-19, adică o dată cu forțarea neieșirii din casă, deci petrecererea unui timp mai îndelungat alături de ales/aleasă, face din coperta ultimului album Fragile Vastness o sinteză a realității moderne iubificatoare.
Desigur, ipocrizia dragostei nu e ceva specific actualității. Cum nu este nouă nicio altă scăpare doar fiindcă Facebook-ul, de exemplu, permite universalizarea. Generația mea optzecisto-nouăzecistă a trecut, pe fond, prin aceleași lipsuri. Cam toți colegii mei de generală, incluzându-mă, fie erau părăsiți de un părinte, fie asistau la procesul unui divorț. Și noi ne aflam în buricul Bucureștiului!, școală intensiv francofonă gard în gard cu liceul german, unde se presupune că responsabilitatea (deschiderea spre valori umaniste) era ceva mai comprehensivă decât prin cotloanele bolșevice uitate de lume.
Și atunci, văzând acum că indiferent de timpuri starea de fapt e tot aia, că plictistul dramatic pare inevitabil, Cioran e poate mai autentic ca oricând.
Totuși, nici nu-i ceva chiar atât de dramatic. Nici pentru fetița din imagine, nici pentru noi. Cât timp respirăm și ne exprimăm, familia fracturată, dacă educația generală e sănătoasă, poate duce și către expansiunea imaginației/utilitarismului, nu doar către degenerare, așa cum zilnic ne anunță intelectualii de TV (traducând, intelectualii de TV tot spun: fiți ipocriți, de parcă copilul nu simte dracului că nu vă înghiți).
Or, cred că e preferabil ca un copil să crească degajat chiar si cu minusuri decât să respire toxicitate zi de zi doar pentru că paragraful, articolul, volumul, pagina definesc buna creștere doar și doar și doar în prezența ambilor părinți, variabilele situației concrete nefiind deloc luate în calcul.
Și nu doar Cioran, în stilul său… avântat, credea la fel ca noi, ci și Rousseau în a lui Emil. De altfel, Rousseau și-a părăsit toți cei vreo 8 copii ai săi. 😀 Crezând că așa își abandonează progeniturile, dar adoptă poporul.
Niciodată n-am frecat-o pe mama la cap. Și nu știu sigur nici azi de ce tata m-a lăsat, de ce niciodată n-a vorbit cu mine, deși a locuit cam 15 ani fix vizavi, deși recunoscându-mă. Singura explicație care mi s-a dat e că futangii au căzut la un moment dat de comun acord că având o relație spoită, fie și de dragul meu, nu fac altceva decât să mă necăjească mai rău. Era anul 1988. Mama totuși insistă că-l iubea. Cică tranziția violentă a zăpacit societatea. LOL! Azi suntem cerți în pătratul plin de valori #progresiste și zăpăceala e cumva tot aia: decreței pe fond, născuți din dragoste pe formă.
Eiiiii, și uite așa am ajuns până la vârsta asta, perfect simpatic, consumându-mă de mic cu totul și cu totul alte probleme. Cum ar fi: nomenclaturiștii care-s încă la putere deși au trecut 30+ de ani de la Lovitura de Stat, drepturile pozitive care nu-s respectate în libertatea noastră precum erau, culmea, în comunismul așa-zis nașparliu, Gorbaciov, Stoltenberg și alte cetățenisme. Nicidecum că, vai, tata n-a fost lângă mine. Sincer să fiu, mă doare fix în cur dacă e bolnav, dacă e trist sau dacă e mort – la nivel de familie. Nici Naruto nu l-a avut pe tatăl său lângă el și uite ce mare și ce gagică…
UPS!
Parcă Naruto o iubea de fapt pe Sakura, nu? 🙂 Cel puțin așa a trăit din copilărie până dincolo de adolescență. Nu că nu o îndrăgea pe virtuala mamă a copiilor săi, Hinata, fata care a fost gata să moară pentru el când cu Pain (lol), dar nici nu era focul… și uite că funcționează intensitatea diferită!
Dar aia e o poveste. Minato a murit ca Naruto să trăiască. Tata cică a trăit ca eu să trăiesc.
Prin urmare, nu mai cred că e atât de deplasată adaptarea de film pe care Cel Mai Iubit Dintre Pământeni a suferit-o. Mă refer la replica fetei principale care-i spune lui Victor Petrini, tocmai lui Petrini, prin vocea Maiei Morgenstern: ce, bă, ai dat și tu din cur de două ori și ești tată?
Iar coperta acestui disc excelent de prog. indie jazz post-rock aflat la rândul său între granițele clasicului și metalului, dublează atitudinea artistică a vocalistei
Elena Stratigopoulou – care nici nu vrea să nu-și aparțină, dar nici nu se caută împărțind vini în stânga și-n dreapta. Pur și simplu auzim o fată care vrea să-și aparțină, fără a plictisi cu dramoletele sale. Versurile pieselor Perception apelează la artificiul space prog., anume la distanțarea ființei noastre față de cosmos (în condițiile în care suntem și parte din), la necunoscute, cu toate gândurile furibunde de rigoare, prezentându-ne strict senzația de neliniște pe care el sau ea o vomită când pur și simplu pun capul pe pernă pentru ca a doua zi s-o ia de la capăt potrivit paragrafului, articolului, volumului, paginii.
Uzanțe care aduc like-uri pe Facebook. Și care transformă preoții în aplaudaci, doar pentru că instituția familiei, pe bună dreptate, e sacră.
Numai că realitatea arată că-i sacră doar în dimensiunea domnișoarei Keiko. Nici măcar Sakura&Hinata nu se dislocă de cotidian.
Rezolvarea mea ar fi Kagome. Ea știe că Inuyasha o iubește pe bune pe Kikyo. Și Inuyasha nu neagă. Rezultă Moroha. O fetiță ce respiră prin a face haz de necaz, în sensul că-i fericită să zâmbească, entuziasmată că trăiește, părinții ei doar respectând pargraful, volumul, pagina, articolul… că avea dreptate și Naraku era să zic Iuda.
Și atunci de ce suntem bombardați aiurea zi de zi cu poze de familie minunate #? De ce ni se bagă pe gât copiii lor la umbra beculețelor puse-n bradul de Crăciun? Că ne fentează pe noi e de înțeles, dar de ce îi mint și pe copii? Puștii ce vină au? Trece Moș Crăciun și futangii se duc la avocați. Ca să divorțeze. Asta dacă au fost vreodată împreună.
Și uite cum ne îndrăgostim și mai tare de Cornelia!!!
Ba chiar începem să ne mândrim cu șmecheria! Pentru că, limitându-ne la Cioran: Iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă cu cât distanţa de persoana iubită este mai mare. Prezenţa ei fizică face din sentimentul nostru ceva prea orientat, cu o direcţie prea determinată. Fata zombie din prim-plan nu-i în sepie precum superba autohtonă a cimitirelor noastre, dar e suficient de monocromă, așadar directă, ca să nu ne placă laudatul cu ea în numele unui dubios indicativ #. În consecință, #-ismul, lumea noastră #liberă, aproape ne sugerează că mai degrabă o vrem în condiția actuală. Albumul grec Perception chiar are darul de a tot comenta!
I would have never expected that a difficult time in my life could awaken me to such a degree that I would be able to discover and know the capabilities hidden inside me and inside each and every person.
I have come across different versions of myself which appear to be nothing more than a dream…as if they never happened, but deep down I know, I can feel that each one of them is, as we speak, by my side in alternate realities which I cannot see but, as of now, can fully perceive.
It’s a sunny day.
I feel blessed to hold my family in my arms once again…
I’m smiling.
My eyes are closed and I’m rejoicing in their love.
Yet, something makes me want to open my eyes and to glance discreetly up in the sky…hundreds of objects flying, hovering invisible to the people and somewhere amidst those objects a light which stands out…a point which makes the sky turns liquid…this portal calling upon me to cross it once again…to learn, to discover!!
un gând muzical 