Domnul Horia Diaconescu spunea acum vreo 20 de ani pe muzici și faze că Limp Bizkit pare destul de ridicol în revolta adolescentină din moment ce vocalistul se află în apropiere de andropauză (site-ul respectiv se pare că-i părăsit de hosting, multe dintre articolele cu pricina dispărând – revin cu citatul exact dacă revin și domniile lor), în sensul că a reîncălzi ciorba The Who, fie și în formulă rap-metal, nu-i tocmai afectiv credibil.
În urmă cu aproape două luni de zile, adică pe 1 aprilie, am vrut să mă uit live la anualul Wrestlemania. Abandonasem cu timpul fabricația respectivă din motive ce țin de actoria așa și așa a noului val de cascadori WWE, dar atunci am zis hai să pentru că în prealabil mi se întâmplaseră niște bizarerii neoliberale care zău meritau aforismele Stone Cold sau D Generation X.
Cu câteva ore înainte băusem și ultimele beri pe un teritoriu realmente de siguranță națională. Cot la cot cu o fată, deja ex-colegă.
😀
Bun. Cumpăr pay-per-view-ul, #lumealiberă, deh, și tune in.
Debutează Wrestlemania 2023.
Sub explozie, fix faimosul Never Give Up John Cena, un idol al copiilor americani mai ceva ca Spiderman, asta și pentru că, în anti-eroismul său perceptibil din punct de vedere fizic, cu abnegație urla pop-culture săptămână de săptămâna că totuși se poate!.
Starul deja cinematic, acompaniat de o… armată Never Give Up!!!!, formată din copii suferind de sindromul Down.
Ca o paranteză, deși firmele auxiliare și-au tras astfel mulți bani din drama unora, cred că puștii cu pricina chiar s-au simțit fericiți. Artificiul, dincolo de vandabililitatea evidentă, n-are cum să fie complet rău.
Mi s-a făcut pielea de găină.
Deși Cena era mai rigid decât bunicul în apropierea morții, mi-a amintit totuși că prin facultate îmi luasem de pe Ebay un tricou din ăla mov cu inscripția Never Give Up…
…ca să-i atrag atenția unei fete ce purta provocator prin mediul (meu) academic vestimentația Stone Cold 3:16.
😀
La băuta memorială – neconformă articolului, paragrafului, volumului, paginii împreună cu colega – eram îmbrăcat tot în mov. Dar cu Yamato în prim-plan, partenera de pahar a piratului autonom Ace.
Cine și-ar fi imaginat…
Revevind, tipa intelectuală nu s-a uitat niciodată la mine. Ba chiar mi-a retezat-o, în singurul nostru dialog: că nu pricep nimic din Kant, că nu-s autonom. În fine.
Apoi, după introducerea lui Cena din show-ul nostru nocturn, a urmat apariția oponentului: Austin Theory.
Evident, nu-l cunoșteam pe adversarul C-Nation, wrestlerul acesta fiind celebru de dată recentă.
Dar cum de a început melodia sa, acompaniată instantaneu vocal de cei aproape 80.000 de oameni aflați în tribuna californiană, mi-am rememorat cumva și spusele domnului Diaconescu.
Fred, măcar în context, devenea finalmente credibil.
Desigur, unii ar opina că și trupa Rage Against the Machine, în sfârșit, e fiabilă, nu doar ostentativă.
Energia sonoră tinerească a numitului revoltat Austin Theory, în antiteză de ring cu Cena,-ul prin natura sa prea imperios juvenilă, electrizase începutul spectacolului, cu toate că ani la rând copilăros asistasem la epopeea You Cant See Me.
De altfel, bucăți din rap-ul A-Town este pe portativ la cheie cu ce narează însuși Cena în melodia sa de intro.
Probabil, patronii WWE au calculat toată treaba. TV modern. Ok. Dar nici nu cred că taraba e atât de nașpa din moment ce Cena metalizat poate astfel deschide orizonturile muzicale a milioane de tineri care au stat atunci cu ochii peA-Town vs. Cena.
Nu de alta, dar toate categoriile sociale din State fredonează frenetic zilele astea (#trending nr 1. in USA când tastăm, peste #Slava, ca să nu avem vorbe) refrenul hardcore Iron Maiden ce-l însoțește pe Seth Rollins.
un gând muzical 