Decupat dintr-un musical de tip Frozen. Plus muzică-matematică. Mai că-mi vine să zic: avant-garde. Dar prefer ca exuberanța prezentă s-o pun pe seama încununării mișcărilor prog. care s-au dezvoltat pe teritoriul Israelului în ultimii 20-30 de ani. E mai sigur.
Inovația nu constă atât în terminologii, cât în fuziunea sentimentelor Disney cu operații simfonice și metal. Bineînțeles, cinematic x gen există de foarte multă vreme, însă pe Strangers avem ceva deosebit. Iar așa-zisa desăvârșire o atribui acelei școli (!) israeliene dedicate compusului liber(tin?). Cu mențiunea că Scardust nu apelează la elemente folclorice, ci reinserează uneltirea locală prin mainstream.
Un album afabil. Și tocmai sociabilul mi se pare găselnița prețioasă într-o manieră cu precădere algoritmică. Din câte am observat, majoritatea trupelor ce vor să iasă clar din tipare se împiedică de propriile aspirații. Căci nu e suficient să schimbi ritmul de paișpe mii de ori, să atingi (cam la întâmplare) paișpe mii de note, ba să mai adaugi si te miri ce sunet de traforaj în ideea originalității. Nu, ăla e kitsch, deși unii se grăbesc să invoce avangardismul.
Formația Scardust, chiar dacă deseori dă senzația că improvizează, nu-și pierde niciodată logica și farmecul. Nu plictisește, ca s-o zicem pe șleau. Noa Gruman (voce), Yadin Moyal (chitară), Yanai Avnet (bass), Itai Portugaly și Yoav Weinberg (tobe) nu epatează. Ei chiar sunt niște muzicieni abili, presupunând că abilitatea implică întodeauna și coerență (plăcere). Anti-melodia rațională e cu totul altceva.
Împreună cu grupul de bază, întâlnim și două coruri: unul de violoniști și violonceliști, unul vocal pe nume Hellscore (grup ce fusese invitat și de alte nume importante precum Amorphis sau Ayreon).
Din cel de instrumentiști, remarcăm prezența româncei Alexandra Marcu, frumoasă apariție ce a mai colaborat în cariera ei cu găști senzaționale din Israel: Orphaned Land și Subterranean Masquerade – două imense slăbiciuni de-ale mele.
De asemenea, o altă apariție agreabilă este cea a nemțoaicei Patty Gurdy, artistă hurdy gurdy (tot n-am găsit traducerea în limba română pentru instrumentul ăsta – nici nu-s Leșe… o fi sitar? ceva asemănător oricum) care inițial s-a remarcat interpretând coveruri pe Youtube – tot în 2020 a fost cooptată de zăpăciții Alestorm într-una dintre cele mai digerabile melodii ale piraților scoțieni, acolo unde dovedește și aptitudini vocale.
Povestea albumului nostru este picantă până la exasperare. Alienarea pare un subiect haios cât timp nu devine o constantă… mi-a zis mie un psihopupu de la TV. Coperta e elocventă. Cei doi străini care… dar mai bine descoperă (potrivește) fiecare în parte schema ce susține întreg caruselul muzical. Spoilerul (inducția) n-are acum niciun sens. Și așa am tot insistat în ultima vreme pe Luceafăra mea. 😀 Semnalez doar că și din acest punct de vedere (album conceptual), Scardust se distanțează de enormitatea generică unde se zbat atâtea trupe cu symph ca prefix sau sufix.
Cred că sunt și câteva aspecte mai puțin reușite. În primul rând, Noa, vocalistă capabilă să cânte orice (!) stil, e cam redundantă. Cu toate că recenziile o ridică în slăvi, interpretarea îmi lasă un gust dubios din cauza puținelor oscilații. Da, ne trece din operă prin death metal, din Freddie Mercury prin yodel, din jazz în Elsa, din cabaret în gospel… dar prea distanțat. Nici mult lăudatul range nu mi se pare ieșit din comun, deși aici ar fi de adus în discuție profilul caustic (corespondența basmului). În al doilea rând, compozițiile sunt cam scurte. Ok, israelienii de față se feresc de meteahna alungirii (alt păcat al trupelor de profil), însă unele piese parcă meritau dezvoltate.
Sintetizând: Dream Theater jovial. Sau: cum ar trebui să sune Epica dacă dăm crezare fanilor trupei olandeze. Influențele se resimt din plin (aș adăuga Rush/Yes ca anecdotă), însă totul e (mai) animat decât de obicei. La propriu!
If I go, will you still be a stranger?
Don’t fade away into the mist
When I go, will you still be a stranger?
In my heart you’ll always exist
un gând muzical 