Wagakki Band – Otonoe (2018)

După o anumită vreme, în foarte multe cazuri ce capătă notorietate, apare un fel de fenomen al compozițiilor condiționate: hai să facem acel ceva pentru gloata care ne cumpără! Aproape firesc, asemenea răsturnări sunt lipsite de orice palpitație, deși execuția pare ireproșabilă. Este și situația acestui al patrulea album Wagakki Band.

Nu pot să-mi imaginez cărui ascultător mai treaz i-ar putea plăcea, emoțional vorbind, Otonoe. Pe tot parcursul albumului am senzația că văd răsturnările ultra spectaculoase din fotbalul modern; inversiunile alea cauzate de spațiul publicitar mereu potent în situația prelungirilor nesperate, cote planturoase de și pentru grupurile prietene cu underground-ul singaporez, iluziile așa-zisului impredictibil ce vor cumpăra bilet și data viitoare, de patru ori șutat în același loc, de patru ori sărit tot acolo, trăiască Perestroika tovarășului Gorbaciov… Aspectul mercantil are o forță teribilă.

Mascarea prin ritmul iregular nu funcționează. Asistăm la superficialitatea scenei Idol unde roboțeii japonezi, scăpați din lesă după o zi grea de muncă – veritabil grea, nu doar citit memeuri simpăticuțe pe Facebook sau veșnicul ieșit în pauze alături de eternul termos -, dansează simultan la comandă fără a-și mai întrebuința neuronii. Totul sub falsa impresie a muzicii elevate. Degeaba Yuko cântă divin, degeaba alternanța lui Wasabi, degeaba dialogul (mai degrabă acompaniament…) electric-tradițional… și acum degeaba picioarele lui Beni Ninagawa 😳 .

Apropo, piesa Yukikage-Boush a fost utilizată ca temă pentru nu știu ce reclamă Gulliver (reprezentanță auto!). Japonezi, hai să fim Super! Unu, doi, trei… și! Mai ales că ni se livrează și niscaiva patriotism, drog chipurile împotriva dramei cultului muncii.

N-aș fi dramatizat dacă nu aveam de-a face cu muzicieni care știu cu ce se mănâncă instrumentele pe care le manevrează și care dovediseră inventivitate. Una e să nu epatezi, păstrând decentă pofta cognitivă, cu totul altceva e să te dedai alienării.

Și refuz să accept că futilitatea este pur și simplu efectul lipsei de inspirație. Constanta modificare a tempo-ului plus tentativa de a ramifica subgenurile muzicale denotă istețime. Nici despre intercalarea elementelor tradiționale nu se poate comenta obiectiv. Iar producția e grozavă, prima oară în catalog evitându-se îmbulzeala numeroaselor instrumente. Așadar, singura concluzie ar fi warant-ul de turmă. Dar fără nebunia din Tengaku, fără nimic din galopanta Hangeki no Yaiba, făra experimentalul din Hagane, fără structura Howling. Lipsesc și momentele de tezaur folcloric care deranjau din cauza izolării, dar care totuși ofereau drumeții temporale și geografice.

Singurele piese ce mai șterg din impresia proastă sunt (10) Guren – rememorează trupa fantezistă în cadrul căreia activează un chitarist abil (era să uit până la clipa asta) – și (11) Sabaku no Komoriuta – ceva între Madonna – Frozen sau Nina Sublatti – Warrior ca atmosfera.

Scena niponă, în proporție de 90%, este formată dintr-o plasticitate de multe ori aflată la limita moralității. Dar acel 10% ridică probleme noi și dezmorțește muzica actuală. Grupul n-a evitat niciodată ambianța produselor de marketing, nici nu a intrat în categoria decadenței, găsind o formulă de compromis (deseori memorabilă). Pe Otonoe nu se poate spune că întâlnim complet capriciul specific fabricii-colorate, vânzător de himere prin excelență, însă direcția generală este edificatoare pentru tot ce înseamnă sunete făcute pentru publicul larg în detrimentul actului artistic.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s