IO Earth – Moments (2012)

Într-un regim pe bună dreptate considerat drept eclectic, acest al doilea album semnat IO Earth mă face să cred că avem de-a face cu un fenomen de tranziție. Se poate discuta ardent despre superba îmbinare a diverselor sonorități, însă ce mi se pare distins este perspectiva punctului de legătură.

M-am tot gândit cum să explic mai bine senzația de pasarelă ce(-mi) domină analiza melanjului… deoarece cauza e tocmai maniera eterogenă. Fiind doar ascultător, mă tot lovesc de afirmații paradoxale, chiar stupide, în orice tentativă de a descrie transcendența discului Moments. Așa că prefer acum să zic o scurtă povestioară cu rol (sper) sugestiv.

Când eram mic, îmi petreceam vacanța de vară și la o căsuță pe care neamul meu o împarte de mai bine de o sută de ani. Situată undeva în județul Vâlcea, la țară cum s-ar zice (comuna Grădiștea), cocioaba asta oltenească, abandonată în restul anului, îmi oferea ce nu găseam ca băiat de oraș născut și crescut lângă sediul Guvernului. Pe de-o parte eram fascinat de lumea deosebită, pe de alta îmi era frică. Fauna și flora specifice zonei respirau enigme fabuloase. Mai ales noaptea, când viața căpăta o formă total diferită de sunetele urbane familiare. De la animale și păsări bizare la insecte și șoareci teribili, sejurul meu în episod nocturn era formidabil. Evident, dormeam în șuturi. Motiv pentru care ai mei m-au mutat la un moment dat în camera unde stătea un bătrân radio Traviata; cică să acopere grozăviile ce-l perturbau pe prințișor… Astfel, m-am întâlnit cu câteva dintre faimoasele programe SRR, posturile tovarășilor, firesc, fiind și singurele ce puteau fi captate pe Aparat (așa i se zicea în jargonul local). Printre ele, emisiunea de jazz a inconfundabilului Florian Lungu. Timbrul vocii sale, vorbele bizare, urmate de și mai ciudatele sonorități nu doar că nu mă linișteau, dar mă și țineau într-un soi de transă, gândindu-mă foarte treaz la blestemățiile din jur. Bineînțeles, nu făceam nicio asociere directă, căci nu pricepeam mai nimic din ce se cânta acolo – muzica respectivă a fost (și a cam rămas) peste puterile mele de înțelegere. Dar sunetele alea extravagante, hipnotice, m-au marcat. Timpul a trecut și am făcut eforturi să mă aproprii de artiștii propuși în emisiunile lui Mosu’, însă nu cu succes răsunator. Genul mi-a rămas oarecum inatacabil. În consecință, după ce am depășit faza Compact și Bon Jovi, apoi Manowar și Hammerfall, am ținut morțiș, ca un mediocru ce mă aflu, să găsesc o cale de mijloc între intelectualitate și accesibilitate. Așa am ajuns să iubesc rockul progresiv, subgen care îmbină abil utilul cu plăcutul. Având puternice rădăcini în calculele jazz, stilul cu pricina mi-a mâncat destul timp din viață. Atât de mult încât pe parcurs am pierdut din vedere starea de spirit care mă animase. Tocind marile nume și sperând la alte apariții feerice, muzica de acea factură, în general, devenise doar obiect de studiu neînsuflețit (e și vina Lor, HA!). Până când am dat de IO Earth – Moments. Și eterna reîntoarcere nu mi s-a mai părut o simplă declamație: muzica englezilor sintetiza întreaga mea existență fonică. Of, uite cum tot la combinații mă rezum! Poate mai simplu ar fi fost să fac apologia termenului „anexă”. Din păcate, n-am talent de prozator, nici de matematician.

Deci, e ceva în discul nostru care vine din vechime, trăiește în prezent și privește în viitor. Pe site-ul oficial, concluzia uneia dintre recenzii vorbește despre unicitate: „Being the only one of its kind; unlike anything else. Belonging or connected to one particular person, place, or thing. Particularly remarkable, special, or unusual. The IO Earth sound…”.

Combinații se tot întâlnesc. Unele extraordinare, altele ridicole. Iar altele sclave experimentalului. Improvizația? Doar un joc. Moments e un compus aparte, un giratoriu care ține cont de rânduială, având totuși destinație. Cel puțin asta înțeleg din analizele specialiștilor.

Inițial, am avut convingerea că denumirea albumului pleacă de la versurile a la Nichita Stănescu. Finalul însă indică un puzzle mai degrabă apropiat de Ion Barbu. Și mă refer la fragmentul din This was their finest hour, celebrul discurs rostit de către Winston Churchill utilizat pe post de zenit. Emiterea respectivă, expusă într-un imens… moment de cotitură, nu e deloc rememorată întâmplător. E suficient să privim în actualitate. Operația are metaistorii bine concentrate.

Dave Cureton, Adam Gough, Claire Malin & co. au creat pe majoritatea pieselor un sentiment astilistic. Sigur, sunt și compoziții încadrate precis, însă per total ascultăm un hifen futurist.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s