C.A.S.H. – Vreau

Am două vecine care, de pe la Ordonanța Militară nr. 3, și-au pierdut reperele.

Prima, un soi de doamna T. a blocului, datorită contractului său de muncă prin excelență rezistent în orice condiții, sigur n-a schimbat taina impenetrabilă în descojiri isterice din motive pecuniare, însă boarea-i bizantină a devenit miasmă limpede. Furia ei orală, îndreptată mi-e și frică să-mi imaginez împotriva cui, ține piept concertului de bormașini specific efectelor SARS-COV-2. Și întoarce stomacul pe dos oricărui fan Fuego.

A doua, îndeobște casnică-model și fecundă samariteană într-ale patiseriei de sărbători religioase, are în ultimele luni infernale episoade nevrotice. Sigur, în vremuri mai predictibile, după ce soțul pleca la serviciu, ieșea baladerian, apud franzelit, demonstrând că latitudinea și longitudinea dresului ei încă se luptă cu pre-menopauza. Dar, recent, doamna Bovary a dat de-o parte liniștea existențială. Mi-e peste mână să citez din rechizitoriul domestic, mai ales că replicile soțului nu se aud niciodată.

Poate claustrarea, fie că e personală, fie că e a ăluia/ălora din jur, i-a afectat pe unii într-un mod necunoscut clasicilor carantinați; poate m-am grăbit să-i judec pe toți cei care n-au tolerat reducționismul.

Oricum, nici una, nici alta, atunci când ne întâlnim la ghenă sau la schimbul liftier, nu îmi mai răspund la sărut-mâna de trei luni încoace. Doar îmi aruncă niște priviri amare, de parcă eu aș fi responsabil pentru autoritatea lui the 1%. 😦

Și îmi cam pare rău. Înainte se opreau, mă priveau în ochelari, mă întrebau ce face mama, ce fac bunicii, de ce am 2 kile ud, de ce avem restanțe la întreținere, cu ce mă ocup, de ce nu mă ocup, oare mă simt bine, oare am nevoie de ceva… serios, orice! Acum, canci!

Pe perioada stării de urgență, m-am tot gândit să le invit la un tur de bloc, în ideea că așa vor fi mai obosite măcar când vreau să dorm. Fără osteneala declarației, căci oricum nimeni n-a verificat vreodată adunăturile dintre blocuri; noroc că cetele respective își sună mamele doar de Ziua Mamei. Târla-mârla… zău că nu știu ce să fac. Mâhnirea lor zgomotoasă continuă, în ciuda relaxării pocnite din deget. Iar perechile, mai mult sau mai puțin oficiale, probabil n-ar înghiți gălușca administrativă.

Mă omoară, mă omoară, fata după scară / Mă omoară, mă omoară, vecina mă bagă-n boală – Florin Salam & Mr. Juve (că doar nu Lazio)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s