Ironbunny

E cam deplasat să vorbești despre extravaganță în fenomenul muzical contemporan. Am auzit și văzut suficiente grozăvii încât nu cred că ceva nou mai poate frapa. Totuși, consumarea efectului de șoc nu-i împiedică pe unii producători și artiști să caute neobosiți incartade: cazul Ironbunny, plan japonez prin care, după cum ne înștiințează site-ul oficial, un… Super-Iepuraș și trei interfețe (evident, foarte… frumușele și foarte fără drept de vot… câți Idoli, atâția hormoni tropăinzi, câți hormoni tropăinzi – prefabricați -, atâta pasiune și deci atâta dramă) vor să salveze cultura Rock’n’Roll de nenorocita și blestemata muzică digitală. Bolboroseala descriptivă, purism estetic de mucava, e acompaniată în stupiditate de caracterul incognito al supraponderalului Power Ranger (știm doar că pe Lagomorpha de Fier, altfel prieten cu chitara/inspirația compozițională, îl cheamă… Ediee… fericiți cei ce și-o doreau vegană pe mai celebra mascotă Iron Maiden), dar nu și de substanță, fiind una dintre cele mai energice și entuziaste apariții de la Babymetal încoace.

Iar formatul Ironbunny a dus la insistente epimone Babymetal. Până într-un punct, asemănările sunt îndreptățite, ambele formații având rădăcini în aceeași academie de produs (inginerește!) vedete. Artistic, însă, paralelismul e comod. Diferențele sunt pe fond.

Recontextualizarea ideii de școlărițe („alese” să epureze stilismul de intruziuni decadente cu feciorelnicia lor…) are la Ironbunny coordonate hard, alternative, glam și funk: Faith no More – Red Hot Chilli Peppers – Guns N’ Roses – Nobodyknows. Babymetal prefera baze heavy, power, death, thrash și progressive. De asemenea, în dansul BM observăm povestioare de music hall, la IB vedem o atitudine punk unde mișcările lascivo-combative sunt adiacente limbajului scenic a la Keiko Kubota (sau Elaine din Seinfeld, cum preferați…), fosta membră Kalafina (alt trio feminin gustat conaiderabil și dincolo de granițele Japoniei).

Oricum, recenta găselniță (populară) japoneză e o pată de culoare. Cu siguranță nu avangardistă sau mântuitoare, ci dinamică în perimetrul subgenurilor asumate, trupa Ironbunny reajustează acele teme rock distincte care au scăpat grupului Babymetal (reajustatoarea de serviciu). Alunecările-n vulgarizări (Omul-Iepure ce teoretic naște pui – muzicieni – vii, practic tușește sinteticul industriei sale) le apreciez sub impresia tentativei nipone de recuperare. Cum ziceam… măcar ei încearcă!

Ar mai fi de evidențiat invitații care dau greutate mini albumului Tettsui No Alternative (singurul material de până acum, publicat astă-vară): Warren DeMartini (Ratt, Whitesnake) Doug Aldrich (DIO, Whitesnake, House of Lords) sau George Lynch (Dokken).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s