Yasuharu Takanashi – Hard Battle

Așa, de Koimisis…

Shukan Post a lansat acum ceva timp ipoteza conform căreia o japoneză din 200 a participat într-un film porno. Raportul devine și mai interesant dacă, potrivit Tokyo Reporter, îi dăm crezare unuia dintre directorii industriei cinematografice nipone (cu conținut sexual explicit) care afirmă că datele sale indică o proporție mult mai mică: 1 la 50.

Având în vedere că Japonia înregistrează anual peste 40,000 de filmări legale pentru adulți, fără a contabiliza prostituția de stradă sau a pieței negre video, proporția e credibilă. Din varii motive (efecte secundare ale conservatorismului local – depresia cauzată de cultul muncii care generează dificultatea apropierii din punct de vedere sentimental ori metafizica fructului interzis -, crima organizată sau probleme financiare de zi cu zi – japonezul de rând, cu precădere țăranul, n-are deloc o viață lipsită de griji), foarte multe fete de acolo nu și-o trag din dragoste.

Aspectul moral nu-i de competența mea. Asta și pentru că ce consider tabu în partea asta de lume are geometrii ușor diferite în Asia. La urma urmei, ditamai Eliade s-a chinuit din răsputeri (și) s-o traducă pe indianca lui în monumentalul Tratat, iar ulterior Maitreyi i-a futut vreo două peste bot… Mi-e frică de sincretismul lui Aino Kishi!

Așadar, mă rezum la a constata voluminoasa poftă de sex a japonezilor. Una care, direct proporțional, implică enormă fantezie. Așa s-a dezvoltat, printre alte exhibiționisme, isteria shokushu goukan. Adică a unor gagici violate brutal de niște spaghetti-Gheorghe-Dincă: fetish foarte popular, tradițional, exploatat astăzi în special sub forma benzilor desenate.

Dar subiectul nu vizează (muzical) fetele din Babymetal, deși conceptul respectiv (un reputat jurnalist american declara că Babymetal e cel mai extravagant export japonez, după sushi și anime tentacle porn), tare pălăvrăgit în ultima decadă, ascunde simptomatic caracatița – idol – sexuală; că așa e în rock, că așa e în „Țara Soarelui Răsare” (după cum ne-ar anunța, plini de geografie fugitivă, Emil Hossu-Longin, Ioan Viorel, Adrian Soare și alți valetudinari SRR). Nici Helloween – Mr. Torture. Ci e în prelungirea postării anterioare, o altă compoziție semnată Yasuharu Takanashi.

Hard Battle! Din partea luminoasă a caricaturii. Una căreia îi repugnă legenda locală, cu toată parafilia din cărțile perverse scrise de Jiraiya – citite kakashian într-o notă la fel de lubrică – sau din pieptul lui Tsunade, voluptatea lui Ino, unicul crac lăsat gol de moștenitoarea Uchiha ori împurpurări hinatanice/sumireiene pedo-ero ce pendulează bizar între Simino-masturbare și spovedanie.

Prima partea a melodiei e un viol pe model goregrind (mesaj) & doom (sonor). Sunete-n imaginație extirpate direct din străfundurile abjecției. Să ascultăm și să ne punem în pielea ei!

A doua: eroul. Ăla care vine de nicăieri, ăla care taie (cu o chitară) capetele cilindrice gata să penetreze… o ia în brațe, o scoate din tortură.

Totuși, finalul (revenire la tema inițială) îmi spune că a sunat ceasul și m-am trezit. În realitate, mai nimeni nu salvează mai nimic.

Dar avem o țară ca o floare. De-aia ne pleacă tinerii, de prea mult polen în atmosferă. – Cristian Geambașu

Întrebarea e: vreau o țară ca afară? Vorba aia, Tagai no Konoha!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s