Baschet și rock

În 3 august 1949, Basketball Association of America și National Basketball League se contopesc, adoptând numele de National Basketball Association (NBA), competiția sportivă care devena una dintre cele mai iubite și vizionate din lume. Onomastică de astăzi împreună cu audiția celui de-al 18-lea disc Axel Rudi Pell (lansat în primăvara anului curent) au actualizat o paralelă individuală trasată gros după o ediție a emisiunii First Take: Damian Lillard-Axel Rudi Pell.

Stephen A. Smith și Max Kellerman, simpaticii analiști ESPN în materie de NBA, au fost rugați să-l descrie pe Damian Lillard, vedeta echipei Portland Trail Blazers, prin intermediul unui cuvânt.

Primul a ales termenul subapreciat: ”Nu spun că e un coordonator mai bun decât Chris Paul, nu spun că e un aruncător mai bun decât Steph Curry, nu spun că e mai atlet decât Russell Westbrook. Îi înțeleg pe toți cei care i-ar prefera pe aceștia. Dar Lillard este special. […] L-am văzut aseară cum poate pune stăpânire totală pe joc: execuții consecutive reușite de la linia de trei, optsprezece puncte înscrise în ultimele opt minute, paisprezece la rând. Și nu e vorba de noroc. […] Altfel n-ar avea o medie (foarte mare) de 26.6 PPG (puncte marcate pe meci) în acest sezon și peste 20 în precedentele cinci. Dacă evolua într-un oraș precum New York (adică mai vizibil din punct de vedere mediatic – D.R.), ar fi fost mult mai apreciat. Iar dacă Max mi-ar propune o echipă fără ei (jucătorii aflați de obicei în centrul atenției – D.R.), dar cu Lillard, aș zice: mulțumesc!”

Cel de-al doilea vede lucrurile ușor diferit, optând pentru Goldilocks: „Da, Lillard este un sportiv fantastic. Poate juca la nivelul lui Curry. Partida de aseară, în care a înscris regulat de trei din poziții inumane, dovedește asta. Totuși, cred că (acum) este perceput corect. […] În astronomie, Goldilocks descrie spațiul în care planetele se află la aceeași distanță de stele precum Terra este față de Soare, deci, teoretic, propice vieții. Damian Lillard se situează, conform opiniei publice, în zona (neutră – D.R.) Goldilocks: nici subapreciat, nici supraevaluat; oamenii au dreptate când văd în Lillard un All-Star, nu un MVP. Pentru că sunt cel puțin alți cinci baschetbaliști (trei menționați la început de Stephen A. – D.R.) superiori pe postul său.”

Cariera traditional heavy metal marca Rudi Pell pornește undeva prin răsăritul anilor ’80. De atunci a scos pe piață patru discuri ca membru al formației Steeler, două în cadrul X-Mas Project și cele menționate anterior. Avem, evident, de-a face cu longevitate și intensitate. Însă nu și cu acel tip de notorietate care decurge firesc în alte cazuri. Fie că ne raportăm la totalitatea chitariștilor, fie că rămânem în interiorul heavy metalului, Axel nu este dat exemplu fruntaș în niciun top specific. Cel puțin nu în ce afișează Google pe primele trei pagini la căutarea ”best guitarists…”. Cred că incuria este și nu este dreaptă.

Un chitarist subevaluat

Realitatea ar fi distorsionată dacă la repezeală s-ar conchide că Axel Rudi Pell pur și simplu nu-i suficient de bun pentru a se situa deasupra altora. Măiestria, talentul și acuratețea pe care le afișează în solouri sunt irefutabile. Iar strict prin această optică mă încumet să afirm că profesorul din Bochum se află cel puțin pe picior de egalitate cu majoritatea așa-zișilor exponenți (Angus Young, Slash, Randy Rhoads, Kirk Hammett etc.).

Nici prea departe, nici prea aproape

Fără a lua din meritele discurilor Between the Walls, Black Moon Pyramid, Magic, Shadow Zone sau The Masquarade Ball (îmi plac la nebunie!), producțiile Axel Rudi Pell, per ansamblu, conțin o mare doză de liniaritate, cu precădere din clipa schimbării vocii lui Jeff Scott Soto cu cea a lui Johnny Gioeli. Pe scurtătură: e suficient să ascultați trei-patru albume pentru a călători în tot universul, sound-ul fiind reluat cu încăpățânare. Diferă doar altgoritmii monotoniei. Carousel of broken dreams turning around in a circle. Așadar, prin acest unghi, trimiterea lui Axel la periferia metropolei rock e justă.

Sigur, ambele viziuni converg și se disociază în funcție de coloraturi. Nu mă interesează aici dezvoltarea multi-nivelară, ci caracterul analog.

O concluzie: relevanța clasamentelor în arta frumoasă are neajunsuri pronunțate. Informația trebuie luată și din altă parte.

P.S.: N-am găsit urcată nicio piesă de pe ultimul album (iar acum mie mi-e lene s-o fac), așa că preiau alte două compoziții tipice Axel Rudi Pell: Cry of the Gypsy (Between the Walls – 1994) și Carousel (Oceans of Time – 1998).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s