Riverside – Towards the Blue Horizon și #addicted

Acum doi ani s-a întâmplat o tragedie – nu pot da coordonatele spațio-temporale exacte pentru că ar însemna să încalc legea marțială facebookistă; doar Aleșii au dreptul să pronunțe Cuvintele; doar Oamenii de BineGărzile Patriotice hashtagiste -. Și la aproximativ o săptămână după acea tragedie, obosit fiind să mai aud și să văd tel(e)pizi și tovarăși, neaveniți și impostori, care mai de care mai rockeri, mai doctori docenți în concerte, mai pricepuți la politică, la siguranță națională, la medicină, la religie sau la etică, m-am refugiat într-un post de radio online străin, în ideea că astfel voi evita orice contact cu spațiul public (media) românesc. Stația respectivă, Black Diamond Radio (din păcate, tot pe atunci și-a încetat emisia), difuza noi materiale cel puțin o dată pe oră. Iar polonezii de la Riverside, care tocmai lansasera discul Love, Fear and the Time Machine, cu piesele Towards the Blue Horizon și #addicted, erau o prezență constantă. Ambele compoziții mi-au atras atenția în mod deosebit datorită/din cauza (cum o fi corect?) simetriei cu Nenorocirea și Delirul ce a urmat.

Fondată la Varșovia în 2001, Riverside avea să devină una dintre cele mai apreciate trupe ale valului post nouăzecist progressive rock/metal. Izbânda este înzecit admirabilă având în vedere zona de provinență; Arta (cu A) are bariere și granițe când vine vorba de embriogeneză, mai ales în spațiile ex-comuniste (polonezii au fost futuți și de naziști). Știm, cunoaștem. Însă Mariusz Duda (voce, bass, chitară acustică), Piotr Mittloff Kozieradszki (tobe), Jacek Melnicki (keyboards), înlocuit după primul album cu Michal Lapaj, și Piotr Grudzinski (chitară; decedat la data de 21 februarie 2016 în urma unui atac de cord), au dovedit că se poate emula dacă pe lângă inteligență/creativitate – aș adăuga native, cu tot riscul redundanței – există și curajul de a porni în căutarea timpului pierdut, de a nu te mulțumi cu statutul de epigon.

Love, Fear and the Time Machine înseamnă emoție, eleganță, farmec. Nu e nici mai presus, nici mai prejos altor realizări Riverside, ci doar altfel. Elementele metalizate lipsesc aproape în totalitate (excepția notabilă stă în a doua parte a piesei Towards the Blue Horizon), revenindu-se întrucâtva la anii debutului, dar într-un climat mai floydian. Caracterul ambiental, concentrat pe atmosferă, conferă substanță subiectelor abordate (introspecție, existențialism, ontologie), așa cum doar Syd Barrett și Roger Waters știau să facă. Aranjamentul hipnotic, punct forte al albumului, întreținut cardinal de vocea lui Duda, situată undeva la granița dintre relaxare trează și reverie, ia locul uraganelor orchestrale și combinațiilor tumultoase de note, fără a diminua cu nimic din valoarea artistică. Riverside demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, cutezanță multilaterală.

În general, mesajul albumui zugrăvește optimism: acceptarea lucidă a trecutului și a sinelui în virtutea schimbării (în bine). Corespondentul său nu este, însă, aplicat fără menajamente. Melodiile amintite la început reprezintă cel mai bun exemplu de (re)descoperire (pozitivă) subtilă, alegorică. Și chiar dacă este dificil de estimat unde se situează acestea în raport cu restul pieselor, din punct de vedere calitativ, coincidența audiție-evenimente face ca ele să ocupe primele locuri pe axa personală.

Towards the Blue Horizon

Simfoniile pot avea trei sau patru părți. Structural, astfel este concepută și Towards the Blue Horizon. Am s-o desfac cu scopul de a reliefa mai clar ce am vrut să spun prin ”simetrie”.

  1. (0:01 – 3:16) Chitară rece, cadență lentă. Plan îndepărtat, nepământean, accentuat prin inserții falsetto; privire în trecut: let me tell you a story about you and me in those days. Vise irepetabile, melancolie: As we ran through the silence/ At the speed of sound/ Towards the blue horizon/ We could open skies. Detașare, dar nu nepăsare. Nici viață, nici moarte. O prozopopee introductivă.
  2. (3:16 – 3:43) Suntem transportați înaintea fotografiei metafizice. Cum de a ajuns ea să fie? Pe fundal, ceva ce seamănă cu un cor la înmormântările regilor. Și fotografia începe să ardă pe la colțuri. (3:43 – 4:35) Realitatea groaznică. În locul coperții albumului și imaginii din afară apare în fața ochilor poza cu oameni arși, zăcând pe caldarâm. Morți. Orga Hammond, chitara răposatului Piotr și linia de bass întrețin perplexitatea. Ce-i măcelul ăsta? (4:35 -5:45) Ceasul e dat și mai în urmă. Undeva după ora 22:00. Stâlpul, acoperișul. Riff-uri de chitară tenebroase. Tobe sacadate. Cineva întrerupe curgerea. Foc nimicitor. Există o singură poartă de scăpare. E pe jumătate ferecată. Pragul are o denivelare de 7 cm. Ferestrele sunt un ideal. Bureți otrăvitori. Combustie, sufocare, monoxid de carbon. Se calcă pe cadavre, se urlă, se moare.
  3. (5:45 – 6:28) Gata. Post-summum. Chitară rece, privit de sus: Daimon pe o maternitate (ce ironie!). Duda, narator extradiegetic: ooooooo… Unii sunt înauntru, carbonizați. Alți umblă pe stăzi ca niște flăcări (încă) vii. Alții sunt pur și simplu  niște zombie. Curge numai carnea. Continuă urletele, dar sună altfel. Acum doar de durere… (6:28 – 7:08) … durerea supraviețuitorilor și durerea celor care de acum încolo vor trăi din amintiri. Where are you now my friend?/ I miss those days/ I hope they take good care/ Of you there/ And you can still play the guitar/ And sing your songs/ I just miss those days/ And miss you so/ Wish I could be strong/ When darkness comes…
  4. (7:08 – 7:52) Revenirea la riff-urile tenebroase, la tobele sacadate și la corurile mortuare. Dar și ele transmit altceva. Totul s-a schimbat pentru ei. Trebuie să schimbăm ceva și pentru noi, pentru viitoarele generații. Revoltă, fustrare, furie. Revoluție! (7:52 – 8:09) Nu se schimbă nimic. Poate doar câteva C.V-uri și statusurile de pe Facebook.

 

#addicted

Incidentul acutizează rutinatul efect de bumerang social media. Apar Gărzile Patriotice hashtagiste. Se confiscă, se profită, se pun măști. Se arată, emfatic, apartenența. La ce? Nici azi nu-mi dau seama foarte clar. Poate la turma sufletelor-minune, la lumea unde putem fi tot ceea ce nu suntem, la iluziile cu # în față? Abundă imaginile cu ursuleți de pluș, mesaje revoluționare inscripționate pe bannere uriașe și lumânări. Am contribuit și eu la tâmpenia asta. Regret.

Apoi se organizează gala(ntarele) Oamenilor de Bine. Se nasc eroi, se împart premii, diplome, se râde. Se fotografiază (oh, iar fotografii?). Chiar și râsul. Se spamează cu capturi ce înfățisează homunculi semi-divini, glorificați, plini de satisfacție. Să vadă cât mai mulți utilizatori! Nu? Degeaba ajuți o bătrânică să treacă strada dacă totul rămâne între tine și băbăciune. De altfel, un Voluntar din acea perioadă, actualmente membru al unui partid politic important, spunea, tot pe Facebook, ca replică dată nesimțiților (vreo doi din 20.000) care și-au permis să critice paranghelia share-uită: ”Da’ ce, BĂ, tre’ să ne ascundem dacă facem bine?”

”Schimbarea începe cu tine”?

I feel I have to share what I do or where I am
There’s an urge within I can’t ignore
Hashtag me and go
I’m addicted to your love
I’m addicted to my aimless drive
There’s a mask upon my face
I can’t live without
So you won’t recognize me
When I am in the crowd

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s